În Ţara Oaşului, pregătirile gospodinelor încep încă din Joia Mare, când se face curat în casă şi încep să se pregătească prăjiturile şi cozonacii. În Vinerea Mare (Vinerea-Seacă) se ţine ajun, se posteşte şi se “împistresc” (înroşesc) ouăle, se fac coci şi pâine, se dă pomană celor sărmani întru pomenirea celor morţi.
În sâmbăta de Paşti, gospodinele pregătesc bucatele tradiţionale ce vor împodobi masa de sărbătoare. În dimineaţa zilei de Paşti, oşenii, îmbrăcaţi cu cele mai frumoase costume populare, duc în coşuri de nuiele ( coşarca păştii ) diferite bunătăţi – pasca, friptura de miel, cârnaţii afumaţi, şunca, cozonacii, vinul, ouăle vopsite – spre a fi sfinţite de preot, la biserică. În majoritatea localităţilor din Oaş există obiceiul ca, în fiecare an, de Paşti, fetele să-şi confecţioneze sau să-şi achiziţioneze un nou costum popular cu care vor merge la biserică, dar şi la danţ.
A doua zi de Paşti, în unele localităţi din Ţara Oaşului există obiceiul ca finii să meargă în ospeţie la naşi (“nănaşi”), finii ducând naşilor un colac frumos ornamentat (“împistrit”) şi un ol cu vin. De asemenea, mai există obiceiul ca în ziua de Paşti, imediat după sfinţirea păştilor, feciorii şi fetele să alerge cu pasca pentru a ajunge primii acasă în speranţa că se vor căsători în anul acela. Se mai presupune că, cel care va ajunge primul acasă va avea noroc, va fi cel dintâi în sat, îi va merge bine tot anul şi nu se vor lega bolile de el.
Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri ale Ţării Oaşului, însă foarte puţin cunoscut, este înconjuratul bisericii, care se desfăşoară în a doua sau a treia zi după Paşti, în localitatea Racşa. În faţa bisericii, după slujbă, se adună feciori şi fete şi, după ce fac perechi (un băiat şi o fată), înconjoară astfel înlănţuiţi de trei ori biserica. În curtea bisericii, la acest spectacol asistă întreaga comunitate. Aici se proiectează şi viitoarele căsătorii, căci mama unui băiat discută pe margine cu mama unei fete admirându-şi copiii şi vorbind despre posibilitatea unirii celor doi. Însă, înainte de orice semnificaţie tradiţională, acesta este un veritabil obicei al prieteniei, al apropierii sufleteşti, deoarece sărbătorile pascale sunt sărbătorii ale familiei, ale comunităţii.
Lunea Paştelui în Transilvania îi transformă pe băieţi în adevăraţi “pelerini” pe la casele fetelor, unde merg cu udatul. Băieţii se adună în cete şi pornesc pe la casele fetelor pentru a le stropi.
Obiceiul are la bază legenda fetei creştine şi a fetei păgâne. Aceasta spune că într-o zi o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze. Păgâna i-a spus atunci că se creştinează numai dacă îi dovedeşte că există Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu. Minunea s-a întâmplat, iar cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. Se spune că de la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat de Paşte. Indiferent de poveştile care îi stau la bază, obiceiul e vechi de sute de ani şi e practicat nu numai în satele din Transilvania, dar şi la oraşe, de bărbaţi de toate vârstele.
Dimineaţa pornesc la udat cei mici, care conform tradiţiei sunt răsplătiţi cu ouă roşii şi prăjituri. Un alt obicei este ca feciorii din sat să ia cu ei o găleată cu apă şi să meargă acasă la fetele nemăritate. Dacă le găsesc dormind, toarnă găleata pe ele. Se crede că fetele care sunt udate se vor mărita în curând.
În alte zone din Transilvania, în ziua de sâmbătă, băieţii împodobesc brazii cu panglici colorate, iar la lăsarea întunericului, tinerii se strecoară în curţile fetelor de măritat şi le agaţă brazii la poartă. La fetele frumoase din sat vin zeci de băieţi, care pun crenguţe la poartă.
În localitatea Trei Sate, din judeţul Mureş, în a treia zi de Paşte, după ce femeile frumoase sunt stropite, vine şi rândul flăcăilor să fie udaţi de fetele din sat. Obiceiul stropitului de Paşti a fost adus în Transilvania în perioada Evului Mediu de saşii din zona Sibiului. De aici, el s-a răspândit în toate zonele locuite de germani. Apoi, tradiţia a fost preluată de maghiari, iar mai târziu s-a răspândit şi în rândul populaţiei româneşti din Transilvania, unde se păstrează şi astăzi.
Nicolae Ghişan
