În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură, simbol al ruşinii. La moartea pe cruce erau condamnaţi cei mai periculoşi criminali, cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o ameninţare pentru societate. Supliciile celui răstignit erau groaznice; ele puteau dura două sau chiar trei zile, până când acesta murea în chinuri, de foame şi de sete. Uneori, pentru scurtarea suferinţei, i se sfărâmau fluierele picioarelor.
“Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, striga frenetic mulţimea iudeilor în faţa lui Ponţiu Pilat. Cereau cu o insistenţă diabolică răstignirea Învăţătorului, a lui Hristos, a lui Mesia, pe Care ei nu L-au recunoscut ca fiind Mântuitorul lumii. Doreau moartea Celui Care n-avea nicio vină, Care nu greşise nimănui, ci făcuse numai bine. Iisus este răstignit pe Golgota, în afara Ierusalimului, în Locul Căpăţânii, pe o culme mai ridicată. Este ceasul al treilea. Îi dau să bea vin amestecat cu fiere. Îi împart hainele, aruncând sorţii. Deasupra capului Său, încoronat cu spini, stă scris: “Iisus Nazarineamul, Regele Iudeilor”. Aceasta este singura Lui vină. Împreună cu El mai sunt răstigniţi doi tâlhari. La strigătul celui din dreapta: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”, Iisus îi spune: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Mulţimea Îl huleşte: “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască… Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El”. Însă El, în marea Sa iubire, îi iartă: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. În ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ceasul al nouălea. La cererea Lui: “Mi-e sete!”, cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui. Ce oameni nerecunoscători! El, Care le-a dat apa cea vie, dătătoare de viaţă, acum este răsplătit cu oţet! Iisus Îşi încredinţează mama ucenicului Său iubit, Ioan: “Iată mama ta!”, iar pe Ioan îl lasă în grija mamei Sale: “Femeie, iată fiul tău!”, arătând prin aceasta că Fecioara Maria este mama întregului neam creştinesc. În ceasul al nouălea, Iisus strigă: “Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Mulţimea nemiloasă Îl ia din nou în derâdere: “Să vedem dacă vine Ilie să-l mântuiască”. Pe fondul acestor frământări, în strigătele batjocoritoare ale oamenilor, Iisus zice: “Săvârşitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” Rostind aceste cuvinte, Şi-a dat duhul. În acel moment, catapeteasma templului se sfâşie în două, de sus până jos. Pământul se cutremură. Mulţimea rămâne înmărmurită. Pietrele se despică. Mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi se scoală şi “ieşind din morminte, după Învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”. Un ostaş împunge coasta Lui cu suliţa şi îndată iese sânge şi apă. Murise. Crucea, din simbol al ruşinii, din instrument de tortură, a devenit – prin răstignirea lui Iisus pe ea – semn al biruinţei, armă împotriva păcatului şi a diavolului, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua Sa venire pe norii cerului, întru slavă. Sutaşul, văzând cele întâmplate, care depăşesc puterea de înţelegere a unui om, înfricoşându-se, mărturiseşte cu toată convingerea: “Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”
Reflectând asupra patimilor Domnului, evidenţiate cu o mare acurateţe de către Sfintele Evanghelii, realizăm faptul că Hristos nu poate fi despărţit de Cruce. Nu putem vorbi despre Cruce fără a face referire la persoana Mântuitorului, întrucât opera Sa mesianică şi iubirea Sa supremă sunt încununate în momentul răstignirii şi al Învierii, când El restabileşte pacea între om şi Dumnezeu. Iisus a murit pentru noi. Noi avem datoria de a trăi pentru El şi înpreună cu El.
Cum şi de ce prăznuim Învierea Domnului?
Învierea Domnului Iisus Hristos din morţi este, în fiecare an, un prilej de mare bucurie pentru toţi creştinii. Pentru a întâmpina aşa cum se cuvine acest mare praznic al creştinătăţii, fiecare persoană se străduieşte să se pregătească atât trupeşte, cât şi sufleteşte, având convingerea fermă că dintre toate minunile Mântuitorului Iisus Hristos cea mai uimitoare este propria Sa înviere din morţi, minune care, în acelaşi timp, este şi incontestabila dovadă a Dumnezeirii Sale şi a divinităţii creştinismului. Învierea Domnului este piatra de temelie şi garanţia învierii morţilor, importanţa ei pentru credinţa creştină fiind subliniată magistral de către Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor: “Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni XV; 14-22). De acest măreţ praznic atârnă mântuirea noastră, deoarece prin învierea Sa, Hristos ne-a adus o nemărginită bucurie: El ne-a izbăvit de moarte, din robia păcatului şi de osânda iadului, redeschizând uşile Raiului. Dacă cerul s-a întunecat la moartea Sa pe cruce, la slăvita Sa înviere din morţi toate s-au umplut de lumină, atât cerul, cât şi pământul. Lumina lui Hristos a luminat prin înviere întreaga fire văzută şi nevăzută, creată de Dumnezeu. Lumina strălucitoare a Învierii Domnului învăluie sufletele tuturor creştinilor, transfigurându-le, curăţindu-le, înnobilându-le, înălţându-le spre tronul Celui Preaînalt.
La miezul nopţii, credincioşii se adună la sfânta biserică pentru Slujba Învierii. Fiecare persoană are în mână câte o lumânare pe care o aprinde de la lumânarea preotului la auzul cuvintelor: “Veniţi de luaţi lumină!”, ducând-o apoi acasă. Credincioşii mai evlavioşi se străduiesc să-şi ţină lumânarea aprinsă inclusiv pe drum, până când ajung în casă. Înconjurând biserica de trei ori în frunte cu preotul, din toate piepturile răsună imnul bucuriei: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Când la strană se cântă “unii pe alţii să ne îmbrăţişăm”, cei de faţă se îmbrăţişează sau îşi dau mâna. Acesta este un semn de bucurie, pace, iubire, lasându-se la o parte orice supărare, existând credinţa fermă că cei ce se îmbrăţişează acum şi se sărută în ziua de Paşti se întâlnesc pe cealaltă lume. De asemenea, uşile Sfântului Altar rămân deschise pentru toată Săptămâna Luminată, semn că Raiul e deschis, primind sufletul oricărui creştin care moare în acest interval, iertându-i-se toate păcatele săvârşite în viaţa pământească. Din momentul în care preotul a rostit pentru prima dată cuvintele: “Hristos a înviat!” la Slujba Învierii şi până la praznicul Înălţării Domnului creştinii se salută când se întâlnesc astfel: “Hristos a înviat!” şi “Adevărat a înviat!” După terminarea slujbei, preotul înmoaie busuiocul în aghiazmă şi sfinţeşte coşurile pline de bunătăţi ale credincioşilor veniţi la biserică să primească binecuvântare, spunând “Hristos a înviat!”, după care le urează tuturor sărbători fericite.
Învierea Domnului din morţi este cel mai mare praznic al Bisericii lui Dumnezeu, este sărbătoarea sărbătorilor, fiindcă în ea se vădeşte iubirea Părintelui Ceresc faţă de întreg neamul omenesc, îndemnându-ne la iubire, iertare şi înţelegere. Poporul român a ştiut dintotdeauna să acorde cinstea cuvenită acestui măreţ praznic împărătesc, fiecare comunitate strângându-se în jurul bisericii şi constituind cu toţii o familie, întemeiată pe pace, armonie şi dragoste.
Preot dr. Cristian Boloş
