În Regestrum Varadiense există o diplomă datată în anul 1221, în care apare numele lui Józsa (Jose-Ioan), pe care-l putem considera ca primul strămoş al familiei Károlyi. Simon, a fost cel care în secolul al XIV-lea a preluat numele de ’’Karul’’ (Károlyi), după localitatea Karul-Karol.
Localitatea familiei Károlyi a fost numită Karul de către András (Andreas), după numele păsării karuly (karvaly), un ulişor, o pasăre care se găsea în număr mare pe meleagurile acestea şi care a fost folosită şi la vânat. În secolul al XIV-lea oraşul a fost o localitate mică cu caracter pur agricol. Casele iobagilor, acoperite cu paie sau trestie, formau câteva străduţe în jurul curţii boiereşti (conac), de-a lungul drumurilor care duceau spre localităţile învecinate. Într-un document datat la Visegrád 10 iunie 1389, apare numele străzilor Berue ucha (strada Berveni), Bobad ucha (strada Bobald) şi Wyucha (strada Nouă). În partea de nord-vest a orașului, se afla conacul Vaday, strada Gh. Bariţiu şi astăzi este numită de unii careieni Vaday-köz. În anul 1387 regele Sigismund emite un privilegiu, prin care acordă dreptul organizării “târgului de ţară” în localitatea Carei. În urma privilegiului localitatea se dezvoltă, creşte şi numărul iobagilor. În anul 1482 Károlyi Lancz László construieşte o ’’casă de piatră’’ în locul conacului vechi. Lângă conacul feudal se formează o piaţă mare, care se menţine apoi ca piaţă a oraşului.
Oraşul se dezvoltă în jurul pieţei, de-a lungul străzilor (drumurilor) care duc spre localităţile vecine (Moftinu Mic, Petreşti, Sanislău, Ghenci, Cămin, şi Berveni) şi care se încrucişează în centrul oraşului, “la piaţă”. În anul 1592 Károlyi Mihai transformă conacul familiei în cetate. Această cetate a însemnat o siguranţă mărită pentru orăşelul care se întindea în jurul cetăţii. În secolele XVI-XVII oraşul şi locuitorii oraşului au suferit mari pierderi în urma devastării făcute de trupele străine şi în urma incendiilor. Din cauza pustiirii şi ravagiilor, unele localităţi din jurul Careiului, cum sunt Bobald, Kide (între Ianculeşti şi Petreşti), Vada (între Urziceni şi Foieni), sunt depopulate şi devin pustii (terra deserta). Asemenea soartă au avut mai devreme Kozard şi Thubulteleke. Populaţia satelor pustiite se mută fie în oraşul Carei, fie în regiuni mai îndepărtate. Astfel, în anul 1690 populaţia română din satul Bobald se aşază la Carei, formând în oraş un nou cartier, cunoscut astăzi sub numele de Hajduváros (Cartierul Haiducilor), format din trei străzi: Nagyhajduváros (azi Str. Vasile Lucaciu), Kishajduváros (Str. Haiducilor), şi Hajdukőz (Str.Nicolae Titulescu, o străduţă de legătură între primele două străzi). Locuitorii cartierului erau gardienii și servitorii cetăţii, lucru pentru care au avut o oarecare libertate, fiindcă nu erau obligaţi să plătească dări anuale (cens), şi erau scutiţi de diferite slujbe iobăgeşti. Oraşul şi împrejurimile sale au suferit cele mai mari pierderi în timpul răscoalei antihasburgice, condusă de Rákóczi Ferenc al II-lea.
Pe lângă pustiirile războiului, seceta şi epidemia de pestă (în anul 1710) a îngreunat viaţa populaţiei. Din cauza foametei şi epidemiei iobagii părăsesc în masă oraşul şi satele învecinate. Această situaţie dezastruoasă se termină când la 28 aprilie 1711 la Moftinul Mic curuţii depun armele în faţa imperialilor, iar generalul trupelor curuţilor, baronul Károlyi Sándor semnează tratatul de pace de la Satu Mare. După aceea, contele Károlyi Sándor procură o moşie uriaşă în comitatul Sătmar, dar pe acest latifundium în urma războaielor, abia de mai sunt iobagi, lipseşte acut forţa de muncă. Károlyi Sándor nu găseşte altă soluţie decât colonizarea moşiei. În acest scop, în anul 1712 cere de la cancelaria ungară permisiune pentru aducerea şvabilor în satele sale depopulate. Primele familii de şvabi sosesc în oraş în anul 1712. Colonizarea şvabilor în oraş continuă şi după moartea lui Károlyi Sándor, până la 1774, când ajung ultimele 45 familii în oraş. Între anii 1712-1774 sunt aşezate în oraş 466 familii de şvabi (în mare parte mici meşteşugari), aduşi din Germania, din localităţile Heggbach, Weingarten şi Messkirch. Şvabii se aşază în partea de nord, nord-vest a oraşului, formând un nou cartier, Cartierul Şvabilor (între străzile Calea Mihai Viteazul, Căplenilor şi Tudor Vladimirescu). Apariţia şi stabilirea evreilor în oraş se produce la începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1724 evreii au deja în oraşul Carei şi o comunitate bisericească. Evreii erau îndeosebi mici meseriaşi şi comercianţi. Contele acordă evreilor un teren intravilan lângă castel unde ia fiinţă Cartierul Evreilor. Despre colonizarea rutenilor nu avem date precise, dar putem admite că în 1360 au fost colonizați în Carei primii ruteni greco-catolici (greco-catolici rutenorum), aduși din Podolia de principele Koriatovici și așezați în regiunile Ucrainei Subcarpatice de astăzi. În prima jumătate a sec. XVIII-lea, rutenii populau partea de sud-est a oraşului, străzile Gheorghe Lazăr, Dobrogeanu Gherea şi Albinelor. În mare parte erau meseriaşi, olari, zidari, dulgheri. În urma acestei colonizări, în decursul secolului al XVIII-lea, se formează în oraş următoarele cartiere: Cartierul Meseriaşilor, Cartierul Şvabilor, Cartierul Haiducilor, Cartierul Străzii Mari (azi str. Petőfi Sándor, cunsocută şi sub numele „Nagy utca”), Cartierul Oraşul Nou, Cartierul Evreilor şi la marginea oraşului spre comuna Urziceni, Cartierul Ţiganilor. Cartierele aveau magistraturi aparte (judele, notarul şi un funcţionar), iar ţiganii aveau un voevod. Deşi oraşul avea un caracter agricol, majoritatea populaţiei fiind iobagi şi jeleri se dezvoltă comerţul şi meşteşugurile. În anul 1784 în oraş au existat 370 meseriaşi practicând 54 de meserii şi fiind uniţi în bresle meşteşugăreşti.
Nicolae Ghişan
