În Transilvania, procesele vrăjitoarelor apar ca un ecou mai întârziat al celor din Apus, fiind frecvente în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690). Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul al XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în orașele Cluj și Dej. Și la Carei sunt menționate interogatorii, torturi și condamnări la ardere pe rug pentru mai multe vrăjitoare, între 1730 și 1745.
La Sibiu, Baia Mare, Sighișoara, Brașov, Târgu Mureș și în aproape toate târgurile importante ale Transilvaniei sunt menționate în această perioadă procese ale vrăjitoarelor. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia, deși există dovezi că judecata unor cazuri a continuat și după această dată, chiar dacă fără pedeapsa capitală.
Într-un articol apărut în ziarul online “Poveşti săseşti” se arată că, în spațiul transilvan, vrăjitoria nu era neaparat motivată religios, nu era privită în primul rând ca o erezie, tribunalele erau laice (formate din juzi), iar pedepsele erau îndreptate împotriva unor fenomene aparent inexplicabile ori care aveau la bază invidie socială (gelozie), superstiții, credințe populare și răfuieli personale. Nici amploarea fenomenului nu a fost comparabilă cu Inchiziția din vest, nu se poate vorbi despre o psihoză generalizată, o vânătoare de vrăjitoare, antifeministă, demonizantă propriu-zisă. Totuși, la o altă scară, între secolele XVI-XVIII, în Transilvania se înregistrează numeroase procese, anchete, persecuții și pedepsiri ale vrăjitoarelor, cu deznodământ tragic.
Procesul, acuzaţiile, dovezile şi practicile de tortură
Principalele acuzații ce li se aduceau vrăjitoarelor erau legate de îmbolnăvirea copiilor sau farmece pentru distrugerea căsniciilor, infidelitate, ca efect al unor presupuse vrăji. Bazându-se pe credințe și fobii populare privind manifestările răului, fenomenele din natură, reacțiile ciudate ale unor animale în preajma femeii suspectate erau considerate probe de netăgăduit împotriva acuzatei. Scâncetul bebelușilor, hăuitul câinilor la vederea femeii erau semne clare că este vrăjitoare. Alte trăsături fizice cum ar fi negul de pe nas (de pe față) erau stigmate sau semne distinctive. Pentru a se proba dacă femeia era sau nu vrăjitoare, negul era înțepat cu un ac, iar dacă acesta nu sângera era limpede că femeia e vinovată.
Ca și în apus, vrăjitoarele din Transilvania, aduse în fața judelui regal, erau mai întâi silite cu orice preț să-și mărturisească vinovăția. Tăcerea lor era luată întotdeauna ca semn de vinovăție, după dictonul „qui tacet, concentiret” (cine tace, aprobă).
Procesele aveau ca finalitate alungarea din oraș, torturarea, amendarea, dar de cele mai multe ori, trecându-se prin diverse probe, se ajungea la decapitare, înecare, spânzurare sau ardere pe rug.
Una dintre probele celebre și des folosite era proba de apă. Vrăjitoarea era dusă la un râu (la Cluj, pe Someș) sau lac (la Brașov pe lacul din fața Porții orașului, la Sibiu în Iazul croitorilor), legată de mâini și picioare și aruncată în apă. De cele mai multe ori, era imposibil ca biata condamnată să se salveze. Însă chiar și dacă supraviețuia, era un semn că se folosește de puterile malefice, așa că presupusa vrăjitoare era supusă oprobriului public și tot arderea pe rug era sentința finală.
Procesul vrăjitoarelor de la Carei
În „Istoria Comitatului Sătmarului”, semnată de cărturarul Borovsky Samu, sunt referinţe la ultimele procese cu vrăjitoare de pe aceste ţinuturi. Potrivit istoricului, ultimele procese din Cetatea Sătmarului au avut loc în anul 1716, însă în Carei procesele continuă încă trei decenii. În 1745, trei aşa-numite vrăjitoare sunt arse pe rug după ce şi-au recunoscut vina. Vrăjitoarele sunt amintite în înregistrările careiene dintre care cea mai interesantă este cazul din 1730, în care o femeie vraci, pe nume Tóth Borka, este interogată şi condamnată la moarte pe rug şi arsă de vie în Carei. În 1745 două femei numite Rekeye Pilla şi Varga Anna sunt denunţate de semenele lor şi sunt supuse la torturile de rigoare şi arse de vii în Carei.
Nicolae Ghişan
