E bine să-ţi începi ziua prin a găsi cuvinte de mângâiere care să-ţi păstreze liniştea interioară, fără încrâncenări, fără vaiete şi, dacă se poate, fără lacrimi.
Sfânta Scriptură trebuie să devină pentru fiecare un izvor de putere sufletească.
Să fim convinşi că nu există nimic care să nu aibă scop, că nimic nu este întâmplător sau făcut pentru a ne vătăma, că totul este dinainte gândit, pentru a ne ajuta să fim mai buni, pentru a ne trăi viaţa din plin, mai fericiţi. Să ne gândim mereu la faptul real că fiecare zi este un dar al lui Dumnezeu şi să nu ne îndoim că pentru orice creştin fiecare zi din an va fi un reazăm şi îndrumător bun, la bine şi la rău. Vom găsi, cu grijă, câte un cuvânt de folos pentru fiecare zi din an, începând cu trecerea pragului anului care începe, cu făgăduinţe pline de râvnă, cu cele mai bune intenţii, toate cu folos!
E adevărat că oamenii laudă cuvântul lui Dumnezeu atâta timp cât nu devine martor împotriva păcatelor lor. Atâta timp cât nu vrea să se pocăiască, ei vor respinge Evanghelia şi nu se vor supune.
Oamenii aşteaptă tămăduirea rănilor deschise ştiind că Dumnezeu nu ne ascunde rănile prin uitare şi că El îngăduie lacrimile noastre, dar să nu ne pierdem nădejdea. Mă gândesc la prietenii „plecaţi” care nu se vor întoarce pe acest pământ şi nu le vom mai vedea chipul drag, nu le vom auzi glasul, dar moartea rămâne o trecere la plinătatea vieţii şi o ştim, sau trebuie să ştim, că şi noi vom merge la ei atunci când Domnul ne va chema. Este o cale lungă, cu osteneală, cu sarcini ce trebuiesc duse până la capăt pentru a putea începe veşnicul, fericitul praznic din ceruri. Trebuie să ne împăcăm cu această sarcină oricine am fi, orice funcţii deţinem, trecător, pe acest pământ. Să găsim mângâiere în nădejde, să găsim pace cunoscându-ne slăbiciunile! Să ne purtăm crucea dată fiecăruia cu răbdare. E adevărat că bolile, necazurile şi suflerinţele se întâlnesc la tot pasul. Nu există om care să poată scăpa de ele, dar, deşi suferinţa este ceva obişnuit, ea este şi foarte enigmatică şi apare tot mai des şi mai firesc întrebarea: De ce? Răspunsul deplin îl vom şti, pesemne, numai dincolo de mormânt! Toate încercările şi toate necazurile au un scop: mântuirea sufletului nostru uman. De aceea îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă cu nădejdea! Mai toţi ducem lipsă de răbdare, mai toţi credem că nu suntem înţeleşi, că restul lumii „sunt puţini la suflet”, că şovăiesc, că sunt nestăpâniţi şi furioşi, că nu ne dă linişte. Trebuie să avem răbdare în tot ce facem şi să tindem spre rezultatul scontat! Nu trebuie să ne descurajăm la o nereuşită, ci să aşteptăm vremea prielnică, să nu ne pripim şi să nu aducem vătămare, ci folos, deoarece rodul necopt, rupt înainte de vreme, nu are gustul cuvenit! Oricum, nu sunteţi singuri şi asta o vedeţi cu ochii credinţei căci sunteţi smeriţi şi vă recunoaşteţi propria neputinţă! Treptat, ne putem birui neputinţele, slăbiciunile!
Se aleargă mereu după îmbogăţire. Este la ordinea zilei. Vedem la televizor şi citim în presă, suntem martori la îmbogăţirea unor netrebnici! „Cât de greu vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10, 23). Socotind nedreaptă orice bogăţie pământească, Mântuitorul arată singura cale prin care bogăţia poate sluji spre mântuire. Aceasta este prin îngrijirea celor săraci şi nevoiaşi, dobândind prieteni care să ne întâmpine cu bucurie în viaţa de dincolo de mormânt. Este cert că necazul nu îmblânzeşte întotdeauna, ci ne împietreşte mai mult sufletul, iar râurile vindecătoare vor veni când Domnul va întinde mâna asupra necazurilor noastre. Să avem răbdare şi atunci când scad puterile noastre sufleteşti, când suntem istoviţi, că Domnul va uşura, va acoperi trebuinţa noastră cu mult mai mult decât ne putem noi închipui. Sunt câteva învăţături pe care le-am „învăţat” din emisiunea „Glasul bisericii” şi din frumoasele Cuvinte de învăţătură, cunoscute ca frumoase şi utile predici din orice biserică. Mulţumesc preoţilor pentru dăruire şi pentru buna lor pregătire profesională, atât de bogată sufleteşte!
Teodor Curpaş