Mi s-a părut interesant că o poetă din Suedia scrie în română o poezie de-a dreptul fermecătoare. Născută în Beiuş, absolventă a Liceului „Samuil Vulcan” şi apoi a facultăţii de medicină, s-a stabilit în Suedia, unde practică medicina de mulţi ani, cu succes.
A mai publicat un volum de versuri în limba română în 2009, iar acesta, „Nuferi de lumină” este pentru Dr. Judith Koteleş Rosfjord, o punte de evadare spre lumină, cum afirmă autoarea.
Credeam că a compus poeziile având senzaţia că se poate salva în evadare, dar m-am înşelat. Aşa cum se duce iarna călcând peste deal, cu zăpezile-n rucsac, aşa curg poeziile lui Judita, ca şi cum ar fi scrise de „Ziua poeziei”! Prin poezii, autoarea realizează o echilibrare a trecerii timpului şi nici nu poţi crede că a împlinit jumătate de veac de când a văzut lumina zilei! Este acesta un salut şi urări de „La mulţi ani!”.
Pentru Judita poezia nu înseamnă o mare de linişte, ci un tărâm prin care adie un cântecel vesel, o linişte sufletească de care avem nevoie noi, toţi cititorii, Poezia sa este veşnica întoarcere la izvoare, la rădăcinile vieţii, regăsindu-se de fiecare dată. Pentru ea, ca şi pentru orice condeier, nu există o definiţie a poeziei. Ar putea fi un sacrificiu, dar şi o armonie dumnezeiască a naturii, o bătălie în care învinge frumosul, sublimul, esteticul! Autoarea vorbeşte despre poezie cu linişte şi nerv, ştiind că vine în viaţă dintr-un loc frumos, pe care-l visează mereu, poate că trăieşte de o viaţă departe de el, de părinţii atât de dragi! Ea ţine la acest „axis mundi”, locul de unde s-a înălţat şi la care se întoarce de fiecare dată cu bucurie. Locul acesta îi dă forţă să meargă mai departe, făcând din diabetologie o artă de a ajuta pe cei în necaz, iar din poezie o bucurie ce înalţă pe oricine!
Editura „Inspirescu” prin George Terziu s-a întrecut pe sine, realizând o adevărată carte de poezie, de 190 de pagini, cu ilustraţii şi aşezare în pagină în deplină concordanţă cu conţinutul celor 168 de poeme, cu un sunet plăcut al poeziei, cum spune Nichifor Crainic: „Spre ţara lui Lerui-Ler,/ NU e izvor, nici drum de fier,/ Numai lamură de gând/ Numai suflu tremurând..” La Judita este în tremurare doar sufletul autoarei, pregătit să ne întâmpine cu însuşirea poeziei sale. Şi ea demonstrează în poezie că fără iubire nimic nu e!
„Petale ofilite şi cioburi de iubire/.. Un ciob, chiar de iubire, nu-mi va umbri destinul.” sau: „Căci fericit e cel ce-n drumul lui în viaţă/ A împărţit cu drag a dragostei povaţă/”.
La Judita eul liric e prins în paradigma timpului instalat treptat în sufletul ei. Eul liric îi dă autoarei, cu nume de suferinţă, un tărâm de iubire, dezgolind chipul unui timp ce n-a trecut aiurea, având întretăieri de tot felul, edificându-se lăuntric. Autoarea parcă îşi întâmpină interlocutorul, adică pe destinatarul creaţiei sale, căci numai timpul biografiei poetice, inundă lumina ce străbate poezia sa în întregime. Este aici, în poezia Juditei, un acord al omului cu timpul, în care autoarea se mistuie în flacăra cuvântului. Poeziile din acest volum sunt ca nişte călătorii spre lămurirea fiinţei umane la întâlnirea luminii, ea, autoarea, purtând înfăţişările lumilor divizate, reluând treptat, subtil, motivul iubirii adevărate, a iubirii de mamă sau de natura vie. Aş aminti „Ploaie şi soare”, „Jocul nopţii”, „Album de toamnă”, „Efemere… tăceri”.
Conspectul meu de lectură descoperă cartea ca fiind una de receptare, prin care ne face să simţim în paginile sale vocaţia unei lecturi libere (fără „mofturi” terminologice între cultură şi suflet).
Citind-o, simţim că respirăm cu plămânii largi, având în faţă o carte a libertăţii spiritului, autoarea respectându-şi cititorul şi-i transmite afecţiunea sa. Se potrivesc cuvintele lui T. Arghezi, referitoare la autor: „Frumoasă carte, cinste cui te-a scris!”
Teodor Curpaş