Am citit cu atâta bucurie „Pe genunchii luminii” de Dana Borcea şi am recitit-o după lecturarea argumentului drept „un bob de lumină”, o prefaţă a „romanului” vieţii autoarei, o ataşată ce ştie bine ce înseamnă sacrificiul adus pentru cei nevoiaşi. Această prezentare ne dă posibilitatea de a cunoaşte bine crâmpeie din viaţa autoarei şi este semnată de omul care nu s-a despărţit de România, deşi trăieşte în afara ei, Christian W. Schenk. L-am auzit vorbind şi i-am citit puţin din creaţia sa! Impresionează prin tot ce face acest om! De altfel, tot aşa de mult impresionează cele 38 de poeme din „Pe genunchii luminii”, volum editat la „Inspirescu”, în condiţii excepţionale pentru care George Terziu merită felicitări!
Are dreptate Dana Borcea când spune că răul contaminează, dar la ea contaminează şi binele. Poate binele ce-l face bătrânilor nevoiaşi, azi, este mai puternic, pentru că trăim într-o lume în care domneşte răutatea, invidia, duşmănia şi mai puţin credinţa în Bunul Dumnezeu. Citind cartea îţi dai seama că cititorul se apropie tot mai mult de autor, legându-i tocmai această credinţă, această apropiere ce există în cămara sufletului fiecăruia! Legătura este atât de firească, ştiind că există, atât de trainică, prin apropierea de sufletele celor nevoiaşi, pe care-i ajută prin căminele de bătrâni şi spital! Citindu-i poeziile, constaţi aceste preocupări ce le domină, cu toate că renunţase la poezie, dar acum revine cu o forţă de invidiat, fiind o poezie trăită sufleteşte, oferind-o tuturor ce-o iubeşte.
În partea de ţară, a Bărăganului, poate, ruga este primită prin alegerea cuvintelor pornite din adâncul sufletului: „Ridică-mi ochii către Tine, Doamne/ Sau vino Tu sub pleoapele-mi greoaie”. Există atâta încredere în forţa Divină şi atâta adunare de ea în suflet: „Desprinde-mă din coasta lumii Tale/ Să nu mai calc morminte de petale”.
Am înţeles cât de adevărată şi de plastică este autodefinirea autoarei, întâlnind şi destinul unei generaţii cu clipe de bucurie şi amărăciune trăite intens, momente de suişuri şi de coborâşuri. La autoare se vede clar atenţia ce-o acordă celor porniţi de jos şi crescuţi în spiritul cinstei şi adevărului, ea fiind unul dintre aceştia: „În pragul morţii mele crunte/ Ce versuri vrei să-mi scrii pe frunte/ De verbul tău are putere/ Dă-mi întâlnire la-nviere/”. Cam aşa gândeşte despre „bietul poet”, cu vorbele lui măiestrite în vremi ce le dorim chiar ocolite! Dar în finalul volumului găsim „Poeţii nu plâng”, deşi „scriu trişti… pentru că adâncesc în durere cuvântul… şi-l scot mai greu încărcat de rugină”.
Dana Borcea nu este o fricoasă, a luat viaţa în piept şi a fost „bărbată” de când se ştie! A înfruntat zgomotele iernii, nelăsând timp morţii să-şi facă de cap, aşa cum copiii „se-aşează în braţele iernii, precum nepoţii îşi alintă bunicii”.
Poezia Danei Borcea este atât de vizuală încât o poţi pipăi simţindu-i supleţea trăirilor sufleteşti ce se contopesc cu cele ale oamenilor ce simt natura, timpul şi veşnicia, alături de credinţa în Dumnezeu!
Dana Borcea se simte legată prin mii de fire de oameni, de limba şi obiceiurile lor, de pământul scump! Poate de aceea s-a întors acasă şi realizează atâtea fapte caritabile! Doamne, ce suflet imens emană o persoană! Se vede şi din scrisul său: „Unde să fugi şi cum să stingi când era/ Învinsă te-a pierdut la frontieră/ Dintre abis şi dispare pură/ Te mai hrăneai cu pulbere de ură…/ Şi când te abandonezi risipei/ Mai verde te-ai trezit în poala clipei”. Autoarea, prin tot ceea ce face, este contrar vremurilor viclene şi dificile care se răscolesc şi se agită pe zi ce trece, făcându-i pe nevoiaşi să nu simtă amărăciunile ce-i împresoară, oferindu-le o rază de soare ce coboară lin pentru a le încălzi sufletele!
Citind poemele Danei Borcea, m-am simţit într-o catedrală, îngenunchiat, cerând lumină, ca o cometă pe orizontul tăcut şi liniştit de mărturisiri, fiind atât de aproape de Dumnezeu! Lumina ei ne încălzeşte şi simţim: „Hristos se naşte, Domnul coboară/ Îngerii cântă, magii îl adoră.”
Teodor Curpaş