Se mai zice prin popor “Moşule, ce tânăr eşti!” pentru a exprima rigoarea, dorinţa de viaţă, recuperări ale celor pierdute în timpul anilor, dorinţa de a fi util celor din jur şi… multe altele. Mihai Sas este un model de a-şi duce anii, fiind chiar “În vâltoarea vieţii”, cu trupul şi sufletul , dar mai ales cu condeiul. Sunt unul care i-am citit cărţile. Pot afirma că, a crescut de la o carte la alta, iar “În vâltoarea vieţii” dovedeşte că are un condei experimentat, încât această înşiruire de zece povestiri confirmă acest lucru. Cele 277 de pagini ale cărţii te îmbie, una după alta, s-o citeşti până la capăt.Cei care-l cunoaştem, ne dăm bine seama că la baza scrierilor sale este bogata experienţă de ziarist, cu maturitate şi idei bine bătătorite încât au devenit convingeri, pe care ni le transmite şi nouă, cititorilor. Şi bine face! La Mihai Sas aceasta a devenit ceva autentic, lucru care lipseşte multora care scriu. În tot ce scrie, chiar în prezentele povestiri, Mihai Sas este bine documentat, mai ales că de-a lungul anilor a trăit aievea o serie de transformări şi nu vorbeşte “după telefon” sau despre lucruri povestite, şi ele auzite, de la alţii. Mihai Sas a fost în mijlocul evenimentelor. Şi nu-i uşor să le aşterni pe hârtie, aşa cum, din tribună, la un meci de fotbal, toţi dăm gol! Fiind un familist convins, Mihai Sas abordează aproape în toate povestirile închegarea familiei, trăirile sufleteşti ale personajelor şi chiar destrămarea familiei, încât pare a fi o temă generală a scrierii sale.
O mare parte este dedicată personajelor din Maramureş, care l-a atras pe autor atât de mult. Valea Borcutului din “ Dragoste şi suferinţă” devine un loc de atracţie, dar şi loc de a crea probleme de viaţă. Este începutul unei îndeletniciri scumpe, exploatarea metalelor preţioase, început care se atribuie, în carte, familiei Sever Pocol. Interesant, autorul parcă vorbeşte cu cititorul şi ne explică de ce scrie despre lucrurile din anii apropiaţi nouă, aproximativ 1980, luând ca personaj familia Eugeniu Mureşan, “plecaţi” la o vârstă fragedă, lăsând fetiţa în seama mătuşii, dându-ne posibilitatea să urmărim soarta Ericăi, şcoala la Satu Mare, internatul cu restricţiile lui, întoarcerea acasă, încercările vieţii, trecerea timpului neiertător, întâlnirea cu tânărul medic din Baia Mare, Liviu, medic ortoped, provenit dintr-o familie cunoscută, Boţ, administrator la moşie şi cantor la biserică. Refuzul fetei de a se căsători cu doctorul s-a împrăştiat ca un fulger , apoi alte şi alte întâmplări în viaţa eroinei.
Există în povestire, ca în mai toate, o parte imaginativă, cu influenţă pozitivă în realizarea lor, împletindu-se cu armonie tot ce-i tematic şi narativ. Rămâne Mihai Sas un om modest, deşi în jurul său această realitate nu este deloc apreciată, ci, din contră! Iese în evidenţă şi povestirea “Cu maramureşenii la oierit”, unde autorul se autodivulgă, în sensul nostalgiei după locurile natale. Citind şi recitind câte o povestire din această preţioasă carte a lui Mihai Sas, am înţeles cât de adevărată şi de plastică este autodefinirea autorului. Sunt nişte memorii ale Domniei sale în care întâlneşti destinul unei generaţii, din care fac şi eu parte şi am retrăit clipele mele de bucurie şi mai ales de amărăciune. Pot spune că povestirile îl fac un scriitor redutabil, care a trăit momente de suişuri şi de coborâşuri, dar el, se vede, a crescut în spiritul cinstei şi al adevărului şi, poate de aceea, a avut mai multe de înfruntat. Mihai Sas a crezut în cuvântul cu putere de vrajă, a crezut în steaua sa, pentru care s-a luptat cu mâinile curate, doar cu puterea minţii şi a condeiului, a încercat să zboare până la cer pentru neamul şi poporul său, pentru dreptate, dar, ca atâţia alţii, a devenit tot mai nemulţumit de tot ce se petrece în ţara asta după 1989. Admir această carte, a cărei conţinut rezumă starea omului înţelept, fiind chiar el conştient că reprezintă fermentul creativ, într-o confruntare aglomerată şi alambicată de orgolii şi vanităţi, el fiind şi un factor de echilibru. A fost şi a devenit o voce, un reper lucid al echilibrului şi cumpătării. Rămâne un paznic demn al democraţiei, care-şi iubeşte neamul, datinile şi obiceiurile şi îşi apără fiinţa naţională alături de grăirea noastră, însoţit de Testamentul lui I. Văcărescu privind “creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire”. Mihai continuă să rămână mereu acelaşi, aşa cum îl ştiu dintotdeauna, extrem de vivace, plin de vervă şi energie creativă, chiar aflându-se la o vârstă venerabilă!
Teodor Curpaş