Printr-o întâmplare fericită, fost bibliotecară a CCD din Satu Mare, Aurelia Pop, mi-a oferit scrisoarea fratelui său, Iftene Pop, fost reprezentant al României la ONU, absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, doctor în drept internaţional la Institutul de drept internaţional Geneva şi autorul, atât de actuală, carte “Vecinătatea şi bună vecinătate în dreptul internaţional”. Printr-o întâmplare fericită, fost bibliotecară a CCD din Satu Mare, Aurelia Pop, mi-a oferit scrisoarea fratelui său, Iftene Pop, fost reprezentant al României la ONU, absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, doctor în drept internaţional la Institutul de drept internaţional Geneva şi autorul, atât de actuală, carte “Vecinătatea şi bună vecinătate în dreptul internaţional”. În momentul de faţă Iftene Pop trăieşte în capitala Suediei, dar se interesează mult de soarta ţării sale. Scrisoarea relatează frumoasele lucruri despre Satu Mare, când s-au mutat cu familia aici. Vorbeşte frumos despre oamenii de aici, despre părinţi şi locuri. Iată conţinutul:
Dragă Aurelia,
Ne bucură că ai găsit o mică oază de lumină şi amintiri frumoase la Satu Mare, oraşul de care suntem legaţi şi noi. Acolo ne-am cunoscut, eu cu Ivona, în 1961. Acolo ne-a adunat destinul laolaltă! A fost unul din oraşele ba chiar oraşul în care eu m-am simţit cel mai bine dintre toate prin care am trecut: Halmeu, Sighet, Cluj, Iaşi, Vălenii de Munte, Bucureşti ( vorbesc din cele din România). Românii sătmăreni mi s-au părut foarte evoluaţi, chiar occidentalizati, cultivaţi şi culmea, foarte români (nu naţionalişti în sens prostesc). Un fel de domni autentici în înţelesul bun al cuvântului. Şi foarte prietenoşi, adevăraţi camarazi!
Îmi amintesc ca ieri când, în vara anului 1957, după ce am venit în vacanţă de la Cluj, ne-am încărcat într-un camion tot ce-am avut în casa de pe str. Ernst Perl nr.9 din Sighet şi am pornit (iarăşi!) spre o destinaţie necunoscută – Satu Mare. Eu cu tata lângă lucruri şi boarfe, fiecare având un sector în pază ca să nu se hurduie lucrurile mai sensibile, în lada camionului (partea pentru mărfuri), mama lângă şofer. Tu şi Traian cred că tot în partea numită ladă (că n-aveţi alt loc!). Ne scutura motorul hăpt bine, iar la cotiturile de peste Huta era aproape să ne îmburdăm. Ajunşi la Satu Mare, ne vedem casa noastră, proprietate cumpărată de tata! Jalnic arăta (pe str. St.O. Iosif nr. 3). Şi mama şi eu (eu fiind deja în anul II la Drept) eram cam nedumeriţi, dacă nu uimiţi! Totul era o paragină dărăpănată şi o bălărie, numită grădină. Tata, observându-ne şocul, ne-a zis (n-oi uita în veci) : “Lăsaţi, c-o fac eu ca lumea; că e de unde; baza-i bună şi avem grădină mare, grajd, coteţe şi fântână”. Aşa a fost. Tata, un om de-o hărnicie aproape fără egal, într-un an, doi a făcut (la nivelul posibilităţilor noastre) o casă arătoasă cu gard solid, o grădină frumoasă în care creşteau de toate, cu o viţă de vie ce dădea răcoare vara, struguri buni şi 150-200 litri vin toamna; cu o masă şi laiţe mari sub ea unde stăteam, mâncam şi discutam din primăvară până în toamnă, inclusiv cu prietenii ce veneau la noi. Şi Ivona îşi aminteşte cu drag de-această casă. Da ce roşii se făceau în acea grădină! Nicăieri în lume n-am mâncat asemenea roşii.
Şi în jurul grădinii mari (propriu zise) şi a celei mici (de sub viţa de vie) un şireag de flori de toate soiurile şi culorile, de la începutul primăverii până iarna! Obiceiul mamei, adus din Rus pe care-l respecta cu sfinţenie. Şi la Sighet l-a aplicat.
Totul construit de tata, un om bolnav deja de plămâni (boală cu care a venit din război stând mult în spital în Baia Mare) şi cu serviciu de 8 ore pe zi, o perioadă de timp noaptea, la fabrica de peste drum! Când cineva făcea ceva, un lucru bun de tot, în Rus, se dusese vorba (tu poate n-o ştii) : “Mă, ăsta parcă-i făcut de Iustin!”.
Mama cu ale ei, plângăreaţă mereu, dar harnică ca o furnică. Avea o mângâiere. “Noroc că am prunci buni, faini şi lotri” – repeta la toată lumea! Când am mai “evoluat”, eu i-am zis odată : “Nu te mai lăuda cu pruncii, că toate ciorile îşi văd puii albi. Şi alţi-s faini şi deştepţi”. “Tu-mi spui mie ?!”, mi-a replicat cu dârzenie! “Nu-i văd eu cum îs alţii?! Nu se compară cu voi!”… Ce să-i mai spun?
Mama mai avea un gen de refugiu. Se considera – păstrând proporţiile – dintr-un fel de neam mare, şi pe mulţi îi consideră colduşi. “Mă, ce tot stai atâta de voroavă cu Ionu Sindilarîsului, c-o fost oameni becisnici. Noi am fost de-a lu` Mniculaiu Morarului, viţă de bocotani. Avem moară, stupi de albine şi un lădoi cât un pod plin tot timpul cu grâu de nicodată nu se termina. Era vama la moară. După Jid, numai Mniculaiu Morarului putea împrumuta bani în sat. Da fără dobândă. “Mniculaiu Morarului fusese bunicul mamei, tata tatălui ei, Gheorghe, mort în primul război mondial, în 1916, când mama avea câteva luni. Mama nu l-a cunoscut. Tatăl străbunicului Nicolae a fost al doile proprietar a unei mori din Rus, pe vale, la ieşirea din sat, spre Dumbretă… Originea lor, pe linie bărbătească, era din Cicârlău, de lângă Baie, unde se face vin bun. Ultima propoziţie de-a mamei din perioada Satu Mare pe care mi-o amintesc este una ce a urmat după o lovitură, aplicată cu sucitoarea, ca lumea, de-a-lungul spatelui meu când n-am fost mulţumit (făcuse 2-3 încercări) de cum îmi călcase o cămaşă. Eram pe punctul de a pleca la un party într-o duminică şi mă cam grăbeam (epoca studenţiei). În timp ce simţeam, bine şi uimit, durerea, am auzit-o răstindu-se: “Mărirea ta de prunc, că şohan nu te alegădesc! Şi io am fost nealcoşă, da tu eşti de minune”!
Amintindu-mi deseori de acest “dialog” cu mama mă gândesc câte cuvinte de-ale ungurilor avem noi, moroşenii, care ne consideră cei mai mari români… când am încercat odată să-i explic mamei ce origine au cele trei cuvinte i-a fost absolut imposibil să mă creadă. A avut şi o remarcă curioasă : că le-or fi având şi ungurii, dar poate că ei le-au luat de la noi… Pe mulţi pe care-i pomeneşti de la Satu Mare îi ştiu. Pe unii, nu. Mă bucur că unii ne aşteaptă. Nu ştiu ce vom putea face, dacă vom mai ajunge sau nu vreodată pe la Satu Mare!
Toate cele bune lui Eugen.
Cu întreaga şi sincera noastră dragoste, Iftene şi Ivona
Teodor Curpaş