La temeliile sufletului omului modern zac straturi de păgânitate – scria cândva marele matematician și poet Ion Barbu, autorul vestitului volum de versuri ”Joc secund” (1930). Cel fățarnic se rușinează, tăgăduindu-le cu grijă, cel drept însă își găsește în ele adevăratul său rost. Într-adevăr, nici descoperirile post-moderniste ale științelor naturale sau sociale nu au putut distruge gândirea mitică. Desigur, elemente de continuitate și de ruptură găsim deopotrivă în planul raporturilor de reflecție epistemico-ontologică. Este vorba însă de o adâncă filiație genetică și structurală, de o îngemănare organică a miticului cu filozoficul. Mai ales pentru că orice criză existențial-religioasă pune iarăși și iarăși în chestiune realitatea lumii, deci sensul prezenței omului în lume.
Este larg atestat în civilizațiile arhaice comportamentul ritualic, numit de Mircea Eliade ”regressus ad originem”, și sunt binecunoscute majoritatea practicilor de lecuire care acordă un loc central recitării solemne a miturilor cosmogonice. Prin aducere aminte dezorientații și suferinzii de tot felul sunt proiectați în timpul auroral al plenitudinii și spontaneității creatoare. Nu e deloc întâmplător că Eliade compară acest comportament cu soteriologii și filosofii elaborate în civilizații istorice foarte complexe. Lecuirea omului de suferința ființării în Timp se bazează pe parcurgerea înapoi a itinerariului temporal pentru a ajunge la origine, când ”prima existență” a izbucnit în lume declanșând Timpul.
Walter Burkert în cartea sa cu titlul ”Babylon, Memphis, Persepolis: Eastern Contexts of Greek Culture” (2004) demonstrează magistral importanța hotărâtoare a sacrificiului în cadrul sincretismului religios mediteranean. Sacrificiul primitiv, simplu și tenace stă la baza tuturor culturilor înalte. Sacrificiul, la rândul lui, se bazează pe dialectica contrariilor. La prima vedere, lovitura de pumnal a lui Brutus a înjunghiat unitatea Romei. Acordând-o atenția noastră mai sporită, descoperim că de fapt a chemat la viață ambițiile puternice ale unui Octavian, până atunci slab și plăpând, disprețuit și subestimat de elita politică republicană. Acest bărbat, plin de delicatețe și spontaneitate feminină, a fost acela, care, conform schemei lui Georges Dumézil din “L’idéologie tripartite des indo-européenes” (1958), a devenit (și în sens simbolic) primul ”pontifex maximus”, primul mare preot al suverenității de tip european, care ulterior s-a dovedit a fi ”coordonatorul constituțional” al tuturor sacrificiilor publice și private.
Metafizica sacrificiului postmodernist este prezentat însă, în toată complexitatea sa, în filmul lui Andrei Tarkovsky, ”Sacrificiul” (1986). Aici aducerea ofrandei rituale apare legată de ideea Apocalipsei. Mesajul acestei capodopere cinematografice se referă, catartic și resuscitator, nu la data începerii, ci la data terminării vicisitudinilor legate de soarta omului inapt pentru procesarea unei vigilențe izbăvitoare.
Alexandru Kereskenyi