În orice societate care se respectă, se vorbeşte de stâlpii pe care se sprijină aceasta, fiind de bază şi care dau siguranţă, stabilitate şi trăinicie într-un stat de drept. Aceşti patru stâlpi sunt: biserica, şcoala, armata şi familia. La noi, adevărul fundamental, acre cuprinde şcoala se confundă cu ideea de prioritate naţională a învăţământului. Guvernul, puternicii clipei, uită că fără dascălii ţării n-ar fi acum politicienii căţăraţi în înaltele fotolii, uitând cu totul de cei care le-au pus condeiul în mână pentru a desena literele din alfabet, adică treptat i-au făcut oameni!
În conţinutul şcolii de azi se amestecă tot felul de inculţi, dându-şi păreri şi încercând să formeze opinii până a scoate studiul istoriei din şcoli şi licee, introducând lucruri ce nu ţin de un sistem trainic al educaţiei. Toate instituţiile, cu conducători puşi politic, se amestecă în treburile şcolii, încât elevii nu mai ştiu care-s adevăraţii dascăli. Zilnic sunt prezenţi în clase tot felul de gradaţi, de animatori, de sfătuitori, de încurcă lume, iar dacă îi iei bine la puricat vezi că aceştia au fot cei mai slabi elevi în şcoală. Ce pot face aceştia? Raportează că „misiunea a fost îndeplinită” şi… cu succes!
Să-i lăsăm pe cei destinaţi şi pregătiţi pentru împlinirea unui ideal măreţ, pe ogorul luminării aşezând mai presus de orice acea conştiinţă de sine pentru împlinirea binelui naţional – dascălii, care sunt trataţi distant şi arogant de mulţi „şefi” considerând că dascălii cer lucruri ciudate pretinzând salarii decente. Totuşi, aceşti dascăli înţeleg înălţarea românească numai prin slujirea neamului – fiind „preoţii neînfricaţi ai idealurilor înalte şi întregi” cum definea N. Iorga dăscălimea. Ei, dascălii, cunosc menirea ce o au, cea a şcolii, de al cărui prestigiu depinde demnitatea unui neam, a unei naţiuni. Ei, dascălii, dau totul şi primesc atât de puţin! Ei, dascălii sunt… apostolii sfinţi ai naţiei şi nu ştiu să ţipe, să dea cu pumnul în masă, nu ameninţă. Ei au sperat mereu! Nu ştiu ce s-ar întâmpla ca dăscălimea din România să se organizeze într-un partid politic. Ştiu că, sigur, ar conduce România! Şi, Doamne, câţi preoţi, câţi părinţi serioşi i-ar susţine! Ce mândră ar fi Academia României!
Treziţi-vă, cei din guvern, şi acordaţi atenţie acestei categorii de oameni pe care o neglijaţi!
Teodor Curpaş