În zilele noastre democratice avem nevoie de binefăcători inteligenţi loiali, care să sprijine şi să supervizeze în mod echitabil deciziile luate de aleşii poporului în Parlamentul României. Avem nevoie de astfel de oameni înţelepţi, care să intervină în momentele în care se „nasc” situaţii conflictuale politice şi în situaţiile în care trebuie emise anumite amendamente sau legi noi. Înţelepţii spun că e nevoie de a treia persoană, desigur una înţeleaptă, sau poate de mai multe, pentru a împăca şi „capra şi varza”. Există idei bune, care urmează să fie legiferate, iar unii spun în stradă „că nu sunt bune”, chiar dacă acestea ar avea un efect benefic pentru viaţa socială şi economică din România. E nevoie stringentă de binefăcători inteligenţi dezinteresaţi, de echilibru şi normalitate socială, care să facă parte din „Sfatul înţelepţilor” din România. În viaţa socială şi chiar politică, e dificil să fii binefăcător, mai ales dacă eşti o persoană publică sau după ce ai ajuns vedetă. Dacă înainte de a deveni o persoană publică nu te prea „băga nimeni în seamă”, acum, după ce ai ajuns la o anumită performanţă în societate, „răsar ca din pământ” o mulţime de prieteni. Abia dacă mai faci faţă solicitărilor! Apar în faţa ta foşti colegi din clasele primare sau din liceu, care ani şi ani de zile „nu ţi-au dus dorul”, pentru că n-aveau niciun „interes personal”. Cuvintele de genul: „Măi prietene, da nu poţi să mă ajuţi? Tu eşti un om mare, te ştie toată lumea!”. Astfel de oameni, care-au ajuns să ocupe o poziţie socială, prin muncă, studii îndelungate pe băncile facultăţilor şi experienţă profesională, fie ele de viaţă sau teoretice, „întind o mână de ajutor” şi încearcă să rezolve aproape toate solicitările cu caracter umanitar, fără să ceară nimic în schimb. Există şi situaţii în care binefăcătorul nu reuşeşte să rezolve anumite probleme complexe solicitate de prieteni. Fără nicio remuşcare, nemulţumiţii încep să-l denigreze, să-l subestimeze în spaţiul public pe solicitatul Binefăcător. Răsplata este nemiloasă: „Îl ajuţi pe aproapele tău de nouă ori. Poate o dată nu reuşeşti să-i rezolvi o problemă, motiv pentru care nu mai eşti considerat de omenie”. Adevărul e că unii oameni uită repede faptul că le-ai făcut un bine. Unii te evită, pentru ca să nu ştie nimeni că datorită recomandărilor tale s-au realizat din punct de vedere profesional sau politic. Binefăcătorii sunt oameni vulnerabili. Ei pot fi judecaţi oricând de doamna Mediocritate, care este nemaipomenit de dezvoltată şi ipocrită în zilele noastre democratice. Binefăcătorii pot fi acuzaţi de trafic de influenţă, chiar dacă „în fapt” sunt de bună credinţă pentru că au dorit să ajute un semen de-al lor, aflat într-o situaţie dramatică. Binefăcătorii pot deveni victimele unor şantaje „bine puse la punct” de potenţiali solicitanţi, care se oferă benevol să te ajute în rezolvarea unor probleme şi la un moment dat: „te pun în faţa faptului împlinit!”. Binefăcătorul rămâne fără replică şi încearcă din răsputeri să se apere pentru a desparte şantajul de adevăr în faţa opiniei publice. Cei mai mari duşmani ai binefăcătorilor sunt prostia şi incultura. Degeaba încearcă binefăcătorul să-i explice „omului slab pregătit”, care sunt căile de rezolvare a problemei. Acesta, fie nu înţelege, fie vrea să-ţi arate că tot ce ştie el, nedocumentat, este mai important decât ceea ce-i propui tu în mod profesional. De analize comparate, nici nu mai are rost să vorbim! Lupta cu prostia este cruntă. Uneori durează ani de zile, până când omul respectiv se luminează şi-apoi zice: „Dacă ascultam de tine în urmă cu 10 ani, acum nu mai aveam nicio problemă!”. Binefăcătorii suferă de altruism şi primesc în schimb cuvinte „înţelepte” de subestimare, cum ar fi: „Fă bine şi aşteaptă rău!”.
Dumitru Ţimerman