Grigore (Gavrilă) Maior s-a născut la Sărăuad (astăzi o localitate aparţinătoare de oraşul Tăşnad) în comitatul Sătmar, în anul 1715. Personalitate complex, el a fost cel de-al şaselea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, episcop al Episcopiei de Făgăraş şi Alba Iulia între1773-1782, dar şi un precursor al teatrului românesc şi primul bibliotecar al Blajului.
Numele de botez i-a fost Gavrilă, iar Grigore e cel primit în călugărie. Augustin Bunea ne spune că a studiat mai întâi în Ungaria, după care a trecut la Cluj, unde a absolvit retorica. În 1740 a fost trimis de Episcopul Inochentie Micu Clain la Roma, unde a studiat Filosofia şi Teologia la Colegiul De Propaganda Fide, fiind promovat, la absolvire, doctor în ambele discipline. În 1745 a fost hirotonit preot după ritul bizantin în biserica Sfântul Atanasie din Roma. În 1747 s-a întors la Blaj. A intrat în mănăstirea „Sfânta Treime”, abia terminată, împreună cu Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea.
La alegerea de episcop din 1751, după demisia lui Inochentie Micu Clain, Grigore Maior a fost pe locul al doilea, după Petru P. Aron care a ocupat locul I şi a fost numit episcop. La deschiderea şcolilor din Blaj, în anul 1754, Grigore Maior a fost numit „învăţător limbilor (latină şi maghiară) şi după vreme şi putinţă a ştiinţelor” şi bibliotecar al bibliotecii ce avea de început 350 de cărţi. La alegerea din 1764, Grigore Maior a primit cele mai multe voturi, 90, dar împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic. Din acest motiv nemulţumit, Maior propaga în cler nedreptatea ce i s-a făcut. A fost considerat agitator împotriva rânduielilor legale şi, la porunca împărătesei Maria Terezia, generalul Hadik, comandantul trupelor împărăteşti din Transilvania, în primăvara anului 1765, l-a arestat şi l-a ţinut închis la Sibiu trei luni şi jumătate, după care, conform propunerii Episcopului Rednic, a fost trimis la pocăinţă în mănăstirea de la Muncaci, interzicându-se clerului de a avea orice tangenţă cu exilatul. Dar, în 1771, cu ocazia unei vizite a împăratului Iosif al II-lea la Muncaci, trecând şi pe la mănăstire, Maior i-a strigat „să se milostivească a-l auzi. Împăratul l-a întrebat cine este ? Maior a răspuns „Eu sunt Iosif pe care l-au vândut fraţii” şi a început a-şi spune patimile”. Reexaminându-i-se cauza Maior a fost eliberat şi numit cenzor al cărţilor ce urmau a se tipări în tipografia nou înfiinţată slavo-română de la Viena.
În sinodul electoral din 15 august 1772, Grigore Maior, candidat pentru a treia oară la episcopat, a întrunit peste 100 de voturi, iarăşi pe locul I, urmat de Ignatie Darabant şi Iacob Aron. Prin diploma imperială din 27 octombrie 1772, a fost numit episcop „de care lucru foarte s-a bucurat toată românimea din Ardeal” fiindcă „între vlădicii româneşti se poate asemăna cu adevăratul părinte al românilor, Ioan Inochentie Liber Baron Clain”. În tradiţia rămasă despre episcopul Grigore Maior se spune că, în vizitaţiile canonice ce le făcea, ajuns într-un sat lângă Turda, în care credincioşii nu aveau biserică fiindcă stăpânul de pământ, calvin, nu le-a dat teren unde s-o zidească potrivit dispoziţiilor imperiale, în predica rostită la slujba în aer liber, episcopul adresându-se Cerului, a rostit cu tărie: „Aşa-Ţi trebuie, Doamne, să n-ai biserică dacă ai dat tot pământul la Grofi!”
În 23 aprilie 1773, Grigore Maior a fost hirotonit episcop în biserica curţii imperiale din Viena, prin punerea mâinilor episcopului unit, croatul Vasile Bojişcovici, ceremonie la care, fapt nemaiîntâlnit până atunci, a asistat însăşi împărăteasa Maria Terezia şi împăratul Iosif al II-lea, pe lângă marii demnitari ai curţii. Bucurându-se de binecuvântarea ce i-a dăruit-o noul episcop la sfârşitul Liturghiei împărătesei, aceasta l-a dăruit cu o cruce (pectorală) şi un inel. După instalare, în acelaşi an, episcopul a fost numit consilier intim, fiind primul episcop român care va purta titlul de Excelenţă.
Sub Grigore Maior s-au stabilit cu precizie obligaţiile de participare la fondul „ţipăului”, repartizându-se contribuţiile anuale de grâu pentru pâine la 200 de şcolari: Domeniul episcopesc cu 200 de gălete, mănăstirea „Sfânta Treime” 200 şi Seminarul Teologic cu 200. Pentru a avea un cler cât mai bine pregătit, Maior a trimis tineri la studii în Tirnavia, Agria, Viena şi la Roma. Printre ei Gheorghe Şincai şi Petru Maior (doi din Corifeii Şcolii Ardelene), la Roma (Samuil Micu a studiat la Viena trimis de Episcopul Atanasie Rednic).
Grigore Maior a fost primul episcop român unit care nu a mai avut pe lângă el teologul iezuit, datorită desfiinţării ordinului iezuiţilor la 21 iulie 1773. Sub păstorirea lui prin decretul aulic din 12 decembrie 1781, s-a unificat seminarul lui Aron din mănăstirea „Buna Vestire”, cu cel din mănăstirea „Sfânta Treime” formând Seminarul Teologic, devenit mai târziu Academia de Teologie din Blaj, existentă până în anul 1948. Facultatea de Teologie a Academiei din Blaj a fost singura instituţie teologică română unită de grad universitar din Provincia Mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş care acorda titlul de licenţiat în teologie.
Grigore Maior este considerat pe drept și un precursor al teatrului românesc. Astfel, în 1755 este atestat ”comedia ambulatoria alumnorum” cu spectacole ținute în mai multe localități, organizate de Grigore Maior. A manifestat interes și față de dansurile naționale ”stimulând pasiunea studenților față de dansul călușarilor”.
Grigore Maior este menționat și ca întâiul bibliotecar al Blajului. El a cerut cărți împărătesei Maria Tereza, iar cererea lui a fost satisfăcută. Darul primit formează o bună parte din tezaurul Bibliotecii Centrale de la Blaj. Dragostea de carte l-a îndemnat să reorganizeze și tipografia de la Alba Iulia, pe care se pare că a și condus-o, tipografie transferată apoi la Blaj. Personal, Grigore Maior a fost posesorul unei importante biblioteci personale. Mai mult ca sigur, a făcut parte din colectivul care a tradus ”Biblia lui Petru Pavel Aron”. Grigore Maior este autorul a ceea ce se numește ”Institutiones lingvae valahice. Lexicon compendarium latino-valachicum”, publicată la Alba Iulia, 2001, ce plasează începuturile Școlii Ardelene pe la 1765.
Cu contribuţiile sale personale s-au construit bisericile din Sărăuad, localitatea sa natală şi din oraşul Sibiu.
Nicolae Ghişan
