Ștefan Popa – senior editor al publicației „CreștinOrtodox.ro” – scria despre prietenie într-un articol de-al său: „O prietenie adevărată începe prin cunoaștere, se adâncește prin iubire, se dezvoltă prin ascultare între prieteni, se încearcă prin depășirea împreună a greutăților, a necazurilor și a lipsurilor de orice fel și se desăvârșește prin împărtășirea cu Hristos din același potir”. În vremurile noastre circulă un proverb, parc-ar fi un fir de aţă, de care se agaţă disperaţii soartei: „Prietenul la nevoie se cunoaşte!”. Din nefericire, prietenia este din ce în ce mai rară deoarece în jurul nostru „tronează” foarte multă: suspiciune, teamă, invidie, incultură, prejudecăţi şi lipsă de curaj. Un fost coleg de muncă îmi spunea cândva, cu vehemenţă, că nu crede în prieteni şi în prietenie. Mai mult de-atât, mi-a invocat proverbul: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani am eu grijă!”. Atunci, nu l-am înţeles şi mă gândeam la faptul că omul acesta a avut o experienţă nefericită în viaţă şi de aceea este neîncrezător în ideea de prietenie. În urma acestei discuţii, am stat eu, aşa, ca „gânditorul de la Hamangia”. Mi-am amintit de un citat pe care prof.univ.dr. Mihai Prilog l-a menționat în cadrul unui seminar de sociologie din vremea studenției: “Anglia nu are prieteni sau aliați permanenți, ci doar interese permanente”. Acestea erau cuvintele lordului Palmerston, fost prim-ministru al Angliei între 1859 si 1865. Până la urmă, am ajuns la concluzia că bunul Dumnezeu este adevăratul prieten al pământenilor.
Am aflat că prietenia adevărată are nevoie de reciprocitate şi foarte mult sacrificiu pentru aproapele nostru, fără a cere „nimic în schimb”. Sacrificiul presupune iubirea adevărată creştinească. Acolo unde este Iubire există şi Dumnezeu ! Decepţionaţii nu vor crede niciodată în Iubire. Ei vor crede în propriile lor interese, în egoismul, invidia şi neputinţa de a se ridica din mocirloasele trăiri. Întotdeauna vor da vina pe cineva, chiar şi pe bunul Dumnezeu, pentru că ei n-au reuşit să-şi învingă ura îndreptată mereu împotriva Iubirii şi a vieţii. Prietenia adevărată, dezinteresată, poate duce la performanţe în orice domeniu, dacă ea reuşeşte să adune sub tutela ei oameni care doresc să rezolve problemele din grupul respectiv. Ei îşi aleg obiectivele pe care şi le doresc, gândesc strategia şi acţionează în mod unitar pentru a găsi soluţiile eficiente, de supravieţuire, în condiţiile unei lumi concurenţiale.
Prietenia adevărată este hărţuită de interesele meschine potrivit arhicunoscutei zicale: „Interesul poartă fesul”. Prietenul, care vine la tine, poate să aibă diferite înfăţişări, învățate de la mama Ipocrizia, pentru a-şi atinge scopurile sale ascunse. Dacă ai ajuns „Cineva”, dintr-o dată eşti foarte iubit şi căutat. Puterea de care dispui „atrage ca un magnet” şi pe cei mai neaşteptaţi cunoscuţi ai tăi. Dacă ai bani, te poți „bucura” şi de foarte mulți prieteni. Până-i ai, că după aceea „pa şi pusi” prietenie ! Există şi prieteni care se şcolesc în „casa ta”. Învaţă tot ce e de învăţat şi „când ţi-e lumea mai dragă” te părăsesc şi „vând” altora tot ce-au „agonisit” din bunătatea şi generozitatea ta. Alţi „berbeci” îţi sunt buni prieteni până când le dai sau le rezolvi câte ceva, dar ei nu-ţi oferă niciodată nimic în schimb, nici măcar respectul Recunoștinței ! Nu din punct de vedere material ci al prieteniei dezinteresate. Dacă nu le mai dai, „prietenii” spun că eşti „zgârcit, şmecher sau lacom!”. Puturoşii sunt prieteni cu toată lumea, conform zicalei: „Pară mălăiaţă, în gura lui Nătăfleaţă !”. Mai sunt şi altfel de „prieteni”, care „te sapă pe la spate” în faţa şefilor sau a celor puternici, pentru ca să te discrediteze, să te înlăture elegant „din schemă”, în timp ce tu ai crezut că ai de-a face cu un prieten galant.
Prietenii invidioşi sunt şi mai periculoşi ! Ei nu se pot ridica la nivelul de performanţă la care ai ajuns prin muncă şi har de la bunul Dumnezeu. Ce-ai tu cu harul meu, invidiosule, pentru că şi tu ai harul tău!? De ce nu ţi-l descoperi pe-al tău, pentru a-l cultiva şi ocroti, aşa cum se cuvine, pe drumul cel drept al vieţii creștinești !? Despre prietenul care fură inima iubitei tale, prefer să nu spun nimic. Ştiţi dv., cei care aţi trăit astfel de drame…Este interesantă și constatarea eseistului și filozofului Plutarch, care spunea despre prietenie: „Nu am nevoie de un prieten, care se schimbă când mă schimb și eu, care dă din cap când dau și eu. Umbra mea face asta foarte bine”.
Dumitru Ţimerman