Există în latină o expresie care s-ar traduce aşa: „Omul învăţat are întotdeauna averea cu el”. Este un adevăr, iar adevărul nu se supune la vot! Mă cunosc mulţi oameni, de toate profesiile. Oameni din oraş şi din judeţ. Unii din învăţământ, fiindu-le profesor, dascălii de la Inspectoratul şcolar, de la Proiectul pentru învăţământul rural, alţii din fotbal şi recent de la NV TV şi prezentul ziar.
Mult aş dori să mă cunoască lumea prin cărţile mele. Multe sau puţine, dar sunt în număr de 33 de volume, majoritatea poezie. Cât am dorit ca în scrierile mele să ajung cu Dumneavoastră, cititorii, mai mulţi sau mai puţini, să ating o coardă sensibilă ce duce la suflet către suflet. Am simţit că acest lucru ne lipseşte nouă, celor ce trăim acum şi ne suportăm sincer sau artificial.
În cele 21 de volume de versuri, ultimul „Lumini umbrite”, ce numai acum a văzut lumina tiparului, m-am ghidat după o constatare privind sensul vieţii. Am considerat că în toată viaţa, în simţire şi gând, dacă te uiţi atent, rămâne îndeosebi ce ai oferit altora, adică ai lăsat de la tine, chiar cu jertfă. Numai astfel poţi primi iubirea oamenilor. Nu ştiu câtă apreciere există la adresa mea, dar am simţit ataşamentul câtorva oameni de înaltă cultură şi chiar le mulţumesc. Amintesc pe dl Virgil Enătescu şi pe prietenul drag Felician Pop. Am întâlnit şi reversul. Există oameni care nu-ţi întind o mână de ajutor, ci … invers!
Am rămas altruist şi am respectat mereu egoismul acestui fel de oameni, cu un caracter confuz. Nu dau exemple, că nu se face, în astfel de material! Am fost convins întotdeauna că n-aduc bucurie prin lucruri şi am căutat să se înţeleagă că bucuria stă în fiecare, adică în noi!
În unele emisiuni televizate, am citat-o pe Maria Tereza, care spunea: „Nu contează atât de mult ceea ce faci, ci câtă dragoste pui în ceea ce faci”. Poezia mea este plină de dăruire, chiar mi-am pus sufletul pe palme şi toată dragostea, alături de dorul de familie, de ţară, de glie. Mai ales că acest „dar” este specific doar românilor! De multe ori, în poezie şi chiar în proză, am ocolit nişte lucruri, socotind că nu-i bine să le afişez, din mai multe motive. Alteori n-am reuşit. Mi-au venit în minte spusele profesorului de la Filologie, Ion Vlad, povestind de poetul chinez Li Tai Pe, care spunea: „Sunt necesari 2 ani ca să înveţi să vorbeşti şi o viaţă ca să înveţi să taci”. Câtă dreptate! Dacă ştiam să tac, cred că ajungeam destul de departe. Dar nu regret! Am ştiut bine că n-am să devin bogat niciodată. Nici nu m-a pasionat acest lucru. L-am amintit în scrierile mele şi m-am confundat cu spusele unui proverb: „Averea este pentru viaţă ceea ce este roua pentru iarbă”. Totuşi, la ce asistăm astăzi, pe plan naţional, demonstrează contrariul.
Am ştiut mereu, având coala în faţă, că tot ceea ce scriu va rămâne. Ştiam că există lucruri frumoase în viaţă, dar cele mai frumoase sunt cele pe care le vedem, le atingem şi chiar le simţim. Am dorit, fără filozofie multă, ca versurile mele să fie simţite direct, să transmită ceva palpabil, chiar trăit direct de mine şi de cititor. Pentru că a scrie cu trăiri înseamnă a simţi şi mai înseamnă a cunoaşte. Ne asemănăm toţi prin cuvinte, dar ne deosebim extrem de mult prin faptele noastre. Ce ne adună, totuşi, la un loc, este familia şi prietenii. Este ca o grădină de flori. Poezia mea exprimă regretul că ai mei sunt atât de departe, dar prietenii adevăraţi au fost şi-mi sunt alături. Au existat în viaţă oameni ce m-au rănit şi mai există, poate, dar îmi păstrez încrederea şi-mi număr prietenii şi a doua oară. Unii îmi spun că eram bun de primar, alţii m-au încurajat mereu spre aşa ceva, dar, fiecare este bun acolo unde ştie să-şi facă datoria şi să aducă bucurii celor din jur. Ştiu că bucuria omului este chiar omul. Între ei se încheagă prietenie ce înfrumuseţează goliciunea sufletului nostru. Se poate vedea acest lucru în scrierile mele. Poate nu eram curajoşi şi răbdători dacă beneficiam mereu doar de bucurii şi împliniri. Întreb în emisiuni şi în poeziile mele „Ce-i fericirea?”, răspunsurile sunt diferite, dar fericirea intră în viaţa fiecăruia pe uşa pe care o consideram închisă, iar averea cea mai mare rămâne viaţa, care, din păcate, atârnă de un fir de aţă ce se rupe pe unde-i mai subţire. Toată viaţa e ca în tramvai, când te înghesui să ocupi loc şi pe când să-l ai trebuie să cobori. Am învăţat de la mama, pe care o amintesc des în poezii, că în viaţă trebuie să gândeşti, să suferi şi să te bucuri. Altfel nu vorbeşti de viaţă, ci de moarte! Unii fac lumea frumoasă pentru că fac parte din ea. Mai toate creaţiile mele reflectă acest lucru. Mi-am dat seama că în drumurile mele am luat cu mine câte puţin de la alţii şi mă gândeam că pentru o anumită persoană voi fi ca o lume. Oare care-i persoana? Am multe îndoieli şi doream să le transform în certitudini. Poate …în poezie! De fapt am timp încă. Nu trăiesc când vreau, ci când mi-e hărăzit! Eu nu prea am avut noroc şi asta pentru că am riscat destul de mult. Cred că poezia îmi aduce norocul pe care-l visam! M-am convins că cel mai singuratic loc în lumea asta este inima. În afară de ea, este gândul care poate determina întreaga viaţă. Cam acestea m-au ghidat în realizarea poeziilor şi prozei mele, iar cele 33 de volume, prin titlurile lor, spun aproape totul. Vă rog să le treceţi pe sub privirile voastre şi o să vă convingeţi cât de bine ne cunoaştem!
Teodor Curpaş