Străvechiul Sătmar a fost scena unor evenimente care de care mai senzaţionale. Au fost vremuri în care legile se făceau cu tăişul sabiei, neţinând cont de lacrimile celor obidiţi.
Legenda cavalerilor roşii
Una dintre legendele de pe meleagurile Sătmarului vorbeşte despre oştenii din cetatea oraşului, care au fost părtaşi în iarna anului 1603. Povestea s-a descoperit dintr-o stampă aflată în arhiva din Karlsruhe şi provine din colecţia particulară a prinţului Ludovic de Baden.
Povestea care a avut un mare răsunet în lumea medievală central- europeană la începutul secolului al XVII-lea spune că într- o zi din iarna anului 1603 cei 500 de soldaţi aflaţi în citadela Sătmarului au fost martorii unei întâmplări care i-a umplut de spaimă. La sud de cetate, spre Someş, ei au văzut înaintând spre cetate doi călăreţi îmbrăcaţi în haine roşii şi coroane pe cap. Aceştia trăgeau după ei pe pământ nişte steaguri uriaşe pe care se puteau distinge două cruci. Soldaţii au fost şi mai îngroziţi când i-au văzut pe cei doi cavaleri trecând Someşul ca şi când ar fi fost îngheţat, deşi în realitate râul nu era îngheţat, cu toate că era iarnă. Cavalerii se apropiau tot mai mult de zidurile cetăţii, dispărând brusc, ca şi cum n-ar fi fost.
Multă vreme oştenii care păzeau cetatea nu şi-au putut reveni din uimire şi niciodată nu au putut să- şi explice această poveste. Unii spun că a fost vorba despre o halucinaţie colectivă, însă alţii susţin că aceşti cavaleri veniţi din neant au fost doar nişte semne care au prezis nenorocirile grele care se vor abate asupra locuitorilor cetăţii, când creştinii vor fi tot mai umiliţi de păgânii otomani. Explicaţia se trage de la steagurile cruciate, târâte pe pământ, iar hainele roşii ale cavalerilor simbolizând vremurile sângeroase care urmau să vină.
Indiferent de veridicitatea acestei poveşti, povestea în sine a devenit celebră, lucru care l-a făcut pe Samuel Dilbaum să execute o gravură care să nemurească această întâmplare. Poate că nu întâmplător, exact peste o sută de ani, în 1703, armata lui Francisc Rakoczi al II-lea asediază cetatea.
Invaziile tătarilor cu cap de câine
Buchisind vechile cronici, găsim referire la ultimele invazii tătare din Micula. Astfel, în anul 1717, satul şi împrejurimile sale au fost trecute prin foc şi sabie de tătari, luându-i în robie chiar şi pe moşierii locului Mikolai György şi pe soţia acestuia, Vitkai Erzsébet. Nici alte sate şi cătune nu au scăpat de năpastă, deoarece tătarii au prădat şi trecut prin tăişul sabiei sute şi mii de săteni.
Apoi, hoardele tătare s-au îndreptat spre Cheile Borşei, acolo unde i-a ajuns din urmă Bagosi Lászlo, un nobil de lângă Tisa, cu oastea lui. Văzându-şi satele distruse şi pământurile pârjolite acesta a strâns oaste înarmându-şi ţăranii şi a pornit pe urmele tătarilor reuşind să-i învingă şi să-i elibereze pe robi. Locul unde şi-au îngropat morţii poartă numele de Tatárdomb (Dâmbul tătarilor). Nici Pelişorul nu a fost cruţat de jefuitorii tătari. Aceştia au devastat toată aşezarea, iar pe locuitorii care n-au fugit i-au legat în lanţuri. Apoi, au dat foc satului, bisericii şi casei parohiale.
Vestea că tătarii urmau să sosească i-a umplut de groază pe sătenii din Căpleni. Oamenii ascundeau în fântâni sau în stufăriş vase pline cu unsoare şi carne sărată şi afumată. Apoi se ascundeau pe insulele numai de ei ştiute ale mlaştinii. Însă, înainte de a se ascunde, locuitorii satului le pregăteau câteva surprize tătarilor şi anume, coase îndreptate cu tăişul în sus şi ascunse în stufărişul bălţii. Bătrânii rămaşi în sat îi îndreptau pe tătari spre locurile unde erau ascunse coasele. Doar câţiva au mai rămas în viaţă, restul şi-au găsit sfârşitul fie în mlaştină, fie spintecaţi de coasele ascunse în stufăriş. Cei rămaşi nu au suportat umilinţa înfrângerii şi s-au ascuns în sat. Ţăranii, crezând că oastea tătară a plecat, au început să iasă din ascunzişuri strigând: “Veniţi că au plecat tătarii cu cap de câine!”. Strigătele se auzeau atât de des, încât le-au învăţat şi tătarii. Pe cei care au ieşit i-au măcelărit, cei care n-au auzit strigătul au rămas în ascunzişul lor. Tătarii au rămas în sat mai multe săptămâni, apoi au pornit spre mlaştini strigând cuvintele învăţate.
Dâmbul cu bani din Beltiug
Când au auzit că tătarii vor năvăli în satul lor, oamenii din Beltiug s-au retras pe Dealul cu bani. Au înconjurat dealul cu şanţuri şi cu căruţe ca pe o adevărată cetate. Au fiert apă, au topit smoală şi i-au aşteptat pe năvălitori. Tătarii au sosit câtă frunză şi iarbă, şi au aruncat atâtea săgeţi, de s-a întunecat cerul. Însă, era în zadar, nu-i puteau birui pe localnici.
Când tătarii au încercat să facă o punte peste căruţe, localnicii şi-au dat seama că nu-i de glumit. Atunci, un flăcău din sat a lovit între duşmani, nimerindu-l în inimă tocmai pe Bata, comandantul tătarilor. Văzând că Bata a fost răpus, tătarii au fugit care încotro. După aceea, sătenii au coborât din deal. L-au înmormântat pe Bata, ridicând în acel loc o movilă, cunoscută sub numele de Movila lui Bata.
Dealul Pasca şi baba care a înecat un tătar în butea cu moare
Se spune că, în timp ce tătarii se apropiau de satul Certeze, oamenii tocmai ieşeau de la biserică cu pasca. Speriaţi, oamenii au fugit pe un deal şi acolo au mâncat pasca. Acest deal se mai numeşte şi astăzi “Pasca”. O bătrână din Bixad l-a înecat pe unul dintre tătari. Legenda povesteşte că baba avea un butoi cu varză murată. Tătarul a pus un scaun lângă butoi şi s-a întins după varză. Atunci, baba l-a prins de picioare, l-a ridicat şi l-a înecat în moare.
Nicolae Ghişan
