In cea de a şaptea şedinţă a divanului moldovean, la 7 octombrie 1857 se formulară dorinţele naţionale. În expunerea de motive redactată şi citită de Mihail Kogălniceanu, la punctul trei se nota dorinţa de a se aduce prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării. De ce au dorit divanurile ad-hoc aducerea unui prinţ străin, până nici nu se făcuse Unirea şi cine au fost interesaţii, rămâne un domeniu de interes pentru cititor, doar că Anastasie Panu şi Mihail Kogălniceanu la 14 ianuarie 1859, după 2 ani rămân consecvenţi şi au elaborat şi expus un plan ce propunea declararea de principiu a Unirii prin alegerea unui domn străin. Ce fel de români erau aceştia care doreau conducător străin, poate fi o confuzie începând de la litera K, sau poate atunci nu şi-au dat seama ce fac naţiei lor. De altfel ce români, doar Moş Ion Roată şi ai lui, deoarece clasa politică era ieşită din rândurile moşierilor şi burgheziei incipiente mai mult sau mai puţin româneşti, pentru că şi atunci în ţările române s-au îmbogăţit în primul rând cei proveniţi din alte etnii, <<vai de român săracul, tot îndărăt dă ca racul».
Clasă politică în care nu era pe primul loc spiritul de neam şi ţară, doar interese de capital. După realizarea Unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza a dat o lovitură puternică clasei politice prin reformele înfăptuite, domnul devenind ţinta din partea jecmănitorilor care se vor organiza pentru înlăturarea lui. Culmea, împotriva domnitorului au devenit şi unii dintre apropiaţii lui. Ca la români la nimenea. Mihail Kogălniceanu mai păstra ideea aducerii unui prinţ străin pentru conducerea ţării. Ion Ghica, Grigore Mihail Sturdza, la fel. Trebuia să vină şi vremea lovirii mandatului sacru înfăptuit cu succes de A. I. Cuza. Domnitorului i s-au reproşat o serie de păcate care însă nu pot fi considerate esenţiale pentru domnie. Alexandru Ioan Cuza era conştient de propria lui valoare şi n-a şovăit să-şi urmeze destinul. Reproşurile făcute domnitorului şi activitatea de opoziţie erau făcute cu scopul de a împiedica orice încercări ale domnitorului pentru a-şi menţine tronul şi a-şi reglementa situaţia urmaşilor. Până şi Camera deputaţilor uneltea împotriva domnitorului, numai domnitorul urma să fie unicul răspunzător al marilor fapte de istorie. Până şi Mihail Kogălniceanu, ultimul colaborator de nădejde a trebuit să se retragă. Domnitorului i se reproşa că a instituit domnia personală, dictatura, învinuiri cum se întâmplă în politică. Totuşi domnitorul nu a fost informat în mod realist de noul cerc de intimi asupra uneltirilor adversarilor săi. Situaţia era tensionată de nemulţumirile multor categorii sociale, care nu doreau, nu acceptau ideea că un stat modern nu se putea crea fără sacrificii. De situaţie au profitat şi puterile garante, care s-au simţit obligate de a admonesta noul stat ce se consolida. Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic se arătau cele mai înverşunate adversare ale reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, în aceste capitale se urzeau o serie întreagă de acţiuni complotiste, care urmăreau răsturnarea domnitorului şi destabilizarea situaţiei în Principate cu scopul de a le separa, uneori ajungându-se aproape de intervenţia armată directă, politica domnitorului fiind neagreată.
Nici Imperiul ţarist nu a avut o manifestare, mai favorabilă, care vedea în reformele lui Cuza, o răzmeriţă ostentativă la adresa autorităţii ţarului. O problemă a fost şi cea religioasă, ortodoxia rusă nu dorea o autonomie a bisericii ortodoxe române. Şi o rupere de influenţele ce le avea aici, şi mai erau interesaţi în aducerea aici a unui principe în principate, reinstaurarea dominaţiei în Balcani, dar acest lucru îl doreau şi celelalte puteri garante. Nici Franţa nu era simpatică faţă de cauza principatului, şi mai ales de politica domnitorului. Conjunctura nefavorabilă în care se afla politica promovată de Alexandru Ioan Cuza, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, a determinat opozitia dinlăuntru să treacă la câştigarea de partea ei a guvernelor puterilor garante şi în principal al celui francez, care se spune ar fi şi garantat menţinerea unităţii în caz de schimbare a domnitorului prin aducerea unui prinţ străin. Cu tot amestecul străinilor, forţa înlăturării domnitorului, ce construise România modernă, a fost concepută în ţară prin aşa-zisa « monstruoasa coaliţie ». Coaliţia împotriva domnitorului se lărgeşte şi cu Lascăr Catargiu, Gheorghe Ghica, C. A. Rosetti, D. A. Sturdza, Dimitrie Ghica, Petre Mavrogheni, Ion Cantacuzino, N. Blaremberg, formaţiunea tinerilor conservatori organizaţi în societatea literară «Progresul ». Toţi aceştia au uneltit înlăturarea domnitorului, inclusiv o parte din ofiţerii armatei. Actul abdicării s-a petrecut în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, orele 4 dimineaţa, atunci conjuraţii au intrat în palat conduşi de Anton Costescu, Alexandru Lipoianu şi C. Pilat, astfel s-a încheiat o domnie glorioasă ce este model pentru istoria României. Ce va urma cu aducerea unui domnitor străin, care pe parcurs se va intitula rege de România, va fi doar o amăgire istorică, care, împotriva dorinţei neamului românesc, va fi doar o amăgire ce se desfăşoară şi în zilele noastre. În ciuda lucrăturilor interne şi externe, naţiei române îi lipseşte caracteristica demnităţii de a fi stăpân în spaţiul său.
Prof. istorie Ioan Andreica