S-a dus plângându-i pe ”părinții care mor” și scria cu o premoniție prin timp: ”Eu sunt cel care va urma”. De fapt, în 2002, în cartea ”Până la capăt” era un poem cu acest titlu, încadrat în chenar negru, ce, parcă prevestește finalul, alături de profesiunea de credință:
”Trăiesc și mor în fiecare zi,
Cartela mea de viață se descarcă,
Scriind, pe viață și pe moarte, parcă,
… Apun și eu, sub soarele în scapăt,
Și mă transcriu aici, până la capăt.”
Atunci când nimeni nu se aștepta, a urmat el. Știu despre el că a fost un nonconformist, un om cu o inteligență debordantă, a fost un mare lider de generație, intelectual de stânga. Acest om minunat și atât de necesar ne-a părăsit, ne-a părăsit și marele creator lăsând după el o țară bolnavă în care valorile sunt răsturnate. Și-au luat rămas bun de la el zeci de mii de români, cu sufletele îndurerate. Și cei de la Uniunea Scriitorilor, și cei prezenți la Ateneul Român – întocmai ca de la un șef de stat, cu onoruri militare ale Regimentului de Gardă … Dar, un lucru este cert: lângă el a fost poporul român! Ne aducem aminte de el ca despre un vulcan ce electriza mulțimile din săli mari, din piețe sau stadioane, devenind un ”avocat al maselor” ce descoperea talente în toate sferele vieții sociale, culturale, spunând cu un oarecare regret:
”Cât am trăit îmi și ajunge, poate,
Deși sunt pofticios să mai trăiesc,
Dar tot ce-a fost, ce e și ce-o să fie
Aș da, pentru Ardealul românesc”.
Ultimul gând, de pe patul de spital, înainte de moarte, l-a dat țării, poate și pentru că știa ce înseamnă cuvintele țară, neam și patriotism … și nu putea trăi fără patrie.
A scris până la 67 de ani, atât de mult și de bine, cât altul într-o mie! Ne-a lăsat versuri nemuritoare, fiind poetul cetății, iubitor de valori adevărate legând trainic generațiile. A rămas, chiar dacă actualii conducători habar n-au, un imens poet de factură socială, marcând puternic istoria culturii noastre. Cenaclul ”Flacăra”, cred, i-a făcut pe mulți conducători să aibă convingerea, după ce a plecat, că a fost unic! Oricum a fost un fenomen, iubind și promovând valorile, supărat pe cei care pun virgula între subiect și predicat. A fost un patriot de excepție, iubit atât de mult de români. Avea un chip de patriarh al literaturii românești, avea o personalitate cu totul aparte. În Parlamentul țării, ca membru în mai multe comisii a legat prietenii statornice. A fost foarte generos, ajutând atâta lume, unii fiindu-i chiar recunoscători până la sfârșitul vieții. Alții i-au rămas și acum! Unii spun ”Fără el aș fi fost un Neica-Nimeni”, iar unii după1989 l-au împroșcat cu noroi, l-au bălăcărit, l-au umilit și l-au etichetat pe nedrept, ce scene penibile în Senat! Ce mizerie de oameni! Poate mulți nu știau cât e de bolnav și … nici nu-i interesa! Nu știau să facă deosebire între poetul A. Păunescu și omul politic A. Păunescu! Sunt sigur că între ei există o mare diferență de cultură, de trăiri pentru țară, neam și popor. O vedem și astăzi , urmărindu-i cu dispreț! Cert este că A. Păunescu nu este prețuit așa cum se cuvine (n-o fac nici cei din PSD!). Poetul, autorul celor 50 de cărți de poezie și de publicistică, cu o metaforă neîntrecută, a fost și este umilit și azi. Nici nu este trecut cu numele printre scriitorii generației sale în manualele școlare, dar este trecută Esca și o serie ce nu se poate apropia de valoarea lui Adrian Păunescu.
Să știe toți că istoria literaturii și cea a țării nu poate fi ascunsă, iar generațiile viitoare nu vor cunoaște adevăratele sentimente nutrite de acest gigant al țării! Acum când nu mai este, românii vor vedea cât de mare a fost și este! Nu pot vorbi despre el la timpul trecut. Ne-a lăsat cele 50 de cărți cu coperți negre și s-a dus între stele, întâlnindu-se cu Eminescu, Blaga, Barbu, Goga, Labiș, Nichita, Vieru, realizând un cenaclu al marilor valori! Sunt sigur, așa cum eu nu-l voi uita, nici țara nu-l va uita. Cei care l-am iubit să-l amintim mereu.
Cu sinceritate, îl rog pe Dumnezeu să-l odihnească în pacea Sa!
TEODOR CURPAȘ