Scriu acest text cu o stare de greaţă, de care nu mă pot scăpa nici toate lămâile din lume. Am urmărit, de curând, conferinţa de presă a lui Mihai Stoica, managerul Stelei, şi mi s-a întors stomacul pe dos. Nu mă interesează cetăţeanul Stoica, nu-l iubesc şi nu-l urăsc, trăim în lumi diferite şi avem sisteme de valori care se vor intersecta doar accidental, de aceea nici în textele mele nu-l voi găzdui prea des. Dar mojicia şi grosolănia etalate marţi, 24 septembrie 2013, nu pot fi trecute cu vederea.
Viteazul Meme a dat buzna în casele noastre pentru a ne oferi un „11 septembrie” al lipsei de măsură, un soi de terorism la adresa bunului-simţ. Dacă agitatul personaj crede că prin astfel de raiduri sinucigaşe reuşeşte să doboare Turnurile Gemene ale istoriei Stelei, Emeric Ienei şi Anghel Iordănescu, înseamnă că are mari probleme cu discernământul. Caz în care nu mai e treabă de jurnalist, ci de medic specialist.
Nu voi reproduce măscările cu care pamfletarul din Ghencea a încercat să-i reducă la tăcere pe nemuritorii Stelei. Nefericitului personaj îi spun doar atât: pe Ienei şi pe Iordănescu îi vor pomeni multe generaţii viitoare, probabil că posteritatea le va ridica şi statui, în vreme ce de Mihai Stoica nu-şi va aminti nimeni. E diferenţa dintre două stânci de granit şi praful care se aşează pe ele, convins că împrumută ceva din gloria şi trăinicia pietrei. Aiurea! La prima adiere de vânt, praful dispare ca şi cum n-ar fi existat.
Iar ele, stâncile, vor fi acolo, puternice şi semeţe, şi peste o mie de ani, chiar dacă multe fire de praf se vor aşeza vremelnic pe ele, chiar dacă multe coţofene le vor murdări cu excremente. La prima ploaie de vară, stâncile vor scăpa de găinaţul indecent.
Tot peste ani, când stră-stră-strănepoţii fanilor stelişti de azi vor pronunţa numele Stoica, se vor gândi în mod sigur la Tudorel Stoica, nicidecum la Mihai Stoica. Poate copilaşii încă necopţi, mergând de-a buşilea, să producă oarece confuzie când vor gânguri derutant: me-me, me-me, me-me… Ori oile de la stâna din Pipera, urmaşele mioarelor becaliote, să-şi afirme existenţa prin interjecţii specifice: meheee-meheee…
Să fim bine înţeleşi: nimeni nu-i contestă calităţile de conducător lui Mihai Stoica. Faptul că se lipeşte de ceva performanţe, cu echipe diferite, în perioade diferite, nu e nici coincidenţă, nici întâmplare. „Memegerul” – cum îl mai alintă, cam ieftin, unele televiziuni – e tobă de fotbal, are cunoştinţe, fără să fi practicat la nivel profesionist sportul care l-a făcut om. Nicio problemă: nu e o condiţie să fi fost mare fotbalist sau antrenor pentru a fi un bun conducător.
Dar nici nu poţi pretinde să preiei tu, conducător, din meritele jucătorilor sau antrenorilor! După cum se manifestă, Stoica Meme pare a crede că el e artizanul performanţelor steliste din ultimul deceniu, şi nu Olăroiu sau Reghecampf; că el a dus Unirea Urziceni în Liga Campionilor, şi nu Dan Petrescu. De Rădoi, Goian, Dică, Bourceanu, Chiricheş, Latovlevici – ce să mai vorbim: cantităţi neglijabile în minciocul marelui manager care şi-a început cariera, la Galaţi, îndesând peşte în pungile ziariştilor.
Dacă providenţialul său unchi aflat în conducerea combinatului Sidex, pe vremea jafului generalizat al anilor ’90, nu l-ar fi plasat în conducerea clubului Oţelul Galaţi, Mihai Stoica ar fi putut fi un bun inginer, meşter în fontă&oţeluri, ori şi-ar fi descoperit calităţi de gazetar sportiv. În acest domeniu, până la un punct, chiar ar fi putut face carieră: are verb, stăpâneşte limba română, e o enciclopedie sportivă ambulantă. Sunt ingredientele unui pamfletar redutabil.
Cu o condiţie: să rămână cu picioarele pe pământ, nu s-o ia razna cu declaraţii şi manifestări clinice! Întrebare ajutătoare: de ce el, şi nu altcineva, e multi-amendat şi etern suspendat? Dacă în fotbal îi atacă mizerabil pe Emeric Ienei, Anghel Iordănescu, Tudorel Stoica sau Marcel Răducanu, probabil că în presă ar fi încercat să-i de jos de pe soclu pe Ioan Chirilă sau Cristian Ţopescu. Ca să le ia locul, fireşte, căci el e cel mai bun, nu are rival în niciun domeniu, nici în fotbal, nici în presă. Nimeni, în istorie, nu s-a ridicat la nivelul său de competenţă, de la Burebista încoace!
Orice om are calităţi şi defecte. Mihai Stoica e dotat cu calităţi peste medie, dar şi cu defecte pustiitoare. Construieşte cu o mână şi distruge cu două. Iar principalul perdant este el însuşi: în loc să ne dea răgaz să-i constatăm meritele de conducător, ne atrage zgomotos spre dimensiunea sa mocirloasă. Nu ştie să ne poarte spre biblioteca personalităţii sale, ci ne bagă cu nasul direct în haznaua-i urât mirositoare.
Mihai Stoica nu e un tip prost, uneori dovedeşte chiar o inteligenţă sclipitoare. Totul, însă, până în momentul când propriul ego îi întunecă raţiunea. Din acel punct iese la suprafaţă primitivismul unui individ cu dezechilibre grave. A te lupta orbeşte cu istoria Stelei nu e o dovadă de inteligenţă! În astfel de crize, ochii i se fac tot mai mici, creierul i se contractă, orizontul i se îngustează, iar rezultatul e monstruos: Ienei şi Iordănescu nu se pricep la fotbal, Tudorel Stoica e un ratat, iar Cupa Campionilor Europeni era o competiţie de doi lei.
În asemenea eclipse de gândire, care sunt tot mai dese, The Big Meme ajunge cu blestemele la generaţia a doua, cufundându-i în mocirla delirului său şi pe Edi Iordănescu sau Alin Stoica. Păcat că i-a ratat pe nepoţii nenăscuţi încă, dar nu e timpul pierdut…
Grigore Cartianu