Căutând ceva despre literatura română, cu toţii apelăm la “Istoria literaturii române” sau la materialele de critică literară, publicistică, proză sau poezie, aparţinătoare lui G. Călinescu. Ne întrebăm, pe drept cuvânt, cine este G. Călinescu? Dacă i-am realiza o fişă biografică, ar fi aşa:
– Născut la 19 iunie, 1899, în Bucureşti.
– Şcoala primară, gimnaziu, liceu -în Bucureşti.
– 1919-1923 -student la Litere şi filozofie la Bucureşti.
– 1923-1928 – studii superioare la Roma – Şcoala Română condusă de istoricul român Vasile Pârvan.
– 1928-1935 – Profesor la liceele “Loga”-Timişoara şi “Gh. Şincai” – Bucureşti.
Colaborează la revistele : Gândirea, Vremea, Viaţa românească.
– Reviste proprii : Sinteza (1927), Capricorn (1930), Jurnalul literar (1939).
– 1937 – Conferenţiar – estetică şi critică literară
– la Facultatea de Litere Iaşi.
– 1954 – Profesor la catedra de Istoria literaturii române moderne – Facultatea de litere Bucureşti.
– 1946 – Deputat în Marea Adunare Naţională.
– 1949 – Director la Institutul de istorie literară şi folclor – până la sfârşitul vieţii.
– Călătorii : în China, Cehoslovacia, Franţa, Rusia, Italia.
– 1965, 12 martie – încetează din viaţă.
Acest spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf şi monografist, eseist, romancier comparat cu Balzac şi Tolstoi, dramaturg, poet rafinat, intelectual de o ţinută exemplară, G. Călinescu a îmbogăţit cultura românească cu lucrări de superioară valoare. Chiar autorul îşi definea opera într-o parafrază după o odă a poetului latin Horaţiu:
“Mai tare decât bronzul am ridicat cetate,
Mai naltă decât Babel cea din antichitate,
Nu voi pieri cu totul; prin ce am scris şi-am cântat
Îmi va rămâne chipul într-un bazalt sculptat;
De unde-s, cum mă cheamă, nu se va scrie-un rând,
Dar harfa pusă sus va spune mult vibrând.”
Scriind acestea, ar fi păcat să nu-i realizăm o fişă bibliografică;
– Poezie – Poezii (1937), Lauda lucrurilor (1963)
– Proză – Romane: Cartea nunţii (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1960),
– Dramaturgie – Şun (1943), Ludovic al XIX-lea (1964), Teatru (1965)
– Publicistică – Cronica mizantropului şi Cronica optimistului cuprinse în volumul “Cronicile optimistului” (1964) şi “Ulisse” (1967).
– Istorie şi critică literară – Viaţa lui M. Eminescu (1932), Opera lui M. Eminescu (1934 -1936), Viaţa lui I. Creangă (1938), Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), Istoria literaturii române – compendiu (1945), N. Filimon (1959), Gr. Alexandrescu (1962), Ion Creangă – viaţa şi opera (1964), V. Alecsandri (1965).
– Studii de literatură universală -principii de estetică (1939), Impresii asupra literaturii spaniole (1940), Sensul clasicismului (eseu) – 1946, Estetica basmului – 1965, Scriitorii străini (1967).
G. Călinescu, personalitate polivalentă, proteică, a rămas înscris în istoria literaturii române ca poet, romancier, dramaturg, critic şi istoric literar. Dacă ne-am aduce aminte de romanul “Enigma Otiliei”, am găsi elemente de geneză a acestuia înăuntrul biografiei autorului. Imaginea Otiliei se fixase în memoria autorului într-un moment din copilărie. Acel chip al rudei s-a metamorfozat într-o proiecţie ideală, delicată imagine feminină, “fata cu părul ca un fum, exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă. Ori de câte ori admiraţia mea a înregistrat o fiinţă feminină, în ea era un minimum de Otilia”. Conflictul romanului se bazează pe relaţiile a două familii înrudite, care sugerează universul social. O familie o formează Costache Giurgiuveanu şi Otilia Mărculescu, fiica celei de a doua soţii, decedate. A doua familie înrudită şi vecină este constituită din Aglae, sora lui, Simion Tulea şi copii lor : Olimpia, Aurica şi Titi. În universul acestor familii, intră, aduse de motive diferite, trei personaje : Felix Sima, Stănică Raţiu şi Leonida Pascalopol. Nu-i cazul să vă prezint subiectul, dar vă invit, dragi cititori, să reluaţi romanul sau, unii, să-l citiţi şi nu veţi regreta! Romanul “Enigma Otiliei” îşi datorează valoarea mai ales creaţiei tipologice, cu Costache – personaj pivot al întregii intrigi, cu o formulă tipologică a avarului, dar nu un Harpagon sau grotescul Hagi Tudose. Definiţia lui însumează atributele lui Pere Grandet şi Pere Goriot – personajele balzaciene – aplicate la un fricos, dar încăpăţânat, suspicios şi viclean, un zgârcit, dar cu intenţii generoase. Oricum, romanul acesta introduce în literatura română tehnica romanului balzacian, pentru care optează G. Călinescu, în consens cu orientarea sa clasicistă. Întâlnim elemente balzaciene (tematica, personajul, construcţia) clasice, romantice, moderne, fiind o mare realizare a literaturii române interbelice, operă care demonstrează strălucit vocaţia epică a autorului, polivalenţa talentului său. Încercaţi, cei care aţi citit romanul, voi, elevi, care vă pregătiţi pentru “Bac”, să comentaţi metoda balzaciană, făcând referiri la : fixarea în timp şi spaţiu, la descrierea stării, a arhitectonicii casei, a interioarelor – raportate la caracterul personajului Costache Giurgiuveanu. Consideraţi că Otilia este o enigmă? Argumentaţi de ce! Am încercat să vă stârnesc ambiţia de a-l cunoaşte mai bine pe G. Călinescu, căruia ţara aceasta îi rămâne recunoscătoare!
Teodor Curpaş