Faptul că ţinutul Sătmarului era un important centru comercial dar şi strategic îl aflăm din scrierile unor importanţi cronicari ai vremii. Aşa se face că în însemnările cronicarului călător Antonio Possevino („Epistolae et Acta Jesuitarum”, partea I, paginile 255-256. Scrisoarea lui Possevino către regele Poloniei Ştefan Bathory). aflăm despre traiul, obiceiurile şi locurile Sătmarului Medieval.
Antonio Possevino s-a născut la Mantova la 12 iulie 1533 şi a murit la Ferrara la 26 februarie 1611, în vârstă de 78 de ani. A fost un preot iezuit italian, teolog, autor spiritual şi polemic. Este cunoscut mai cu seamă pentru misiunile diplomatice întreprinse ca legat pontifical în ţări din Scandinavia şi Europa de Răsărit. A fost mediator între regele Ştefan Báthory şi ţarul Ivan cel Groaznic în anul 1582. Trecerea lui Possevino prin Transilvania a ţinut doar o lună şi jumătate. În acest timp, el a mai vizitat şi cetatea Satu Mare şi a mai adunat cărţi şi materiale pentru o descriere a Transilvaniei. Aceasta avea să fie realizarea cea mai concretă de pe urma trecerii sale prin aceste locuri.
Iată cum descria Antonio Possevino ţinuturile Sătmarului: „L-am pus să trimită la Satu Mare pe secretarul său pentru a-i înştiinţa pe comandanţii cetăţii şi ai oraşului despre sosirea mea, şi despre scrisoarea de încredinţare (Fide publica) pe care o am de la împărat (este vorba despre împăratul Rudolf al II-lea). Aceia mi-au ieşit în întâmpinare, mai întâi Pancratius (Pongratz Sennyei) cu călărimea ungară, apoi un nobil german (Tiefenbach sau Teuffenbach) care are paza cetăţii în lipsa comitelui Nogarola (este vorba despre comandantul cetăţii, contele Ferdinand Nogarola). Aceştia după-prînz m-au primit chiar în cetate împreună cu Keresztur (Cristofor Keresztur, din slujba lui Ştefan Bathory) şi George pe care mi-i dăduse M.V. ca însoţitori ai drumului. Au mai fost de faţă şi unii din luteranii noştri la acest spectacol nou şi de bun augur, ca adică iezuiţii să fie primiţi în pace în acea cetate. Cum însă la Bartfa auzisem din relatarea unui ostaş ungur care mergea în grabă la M.V. că era oarecare agitaţie a spiritelor la Satu Mare, şi că se transportaseră acolo provizii şi şase tunuri mari, ne-am dat seama în cele din urmă că lucrul nu a fost chiar aşa, căci nu au găsit nimic nou pe lîngă cele ce obişnuiau să fie transportate în anii trecuţi pentru subsistenţa ostaşilor şi în această cetate, şi în celelalte cetăţi, în acest anotimp de îngheţ constant al pămîntului şi al apelor, care s-au întărit şi ne-au oferit şi nouă o cale mai scurtă şi desigur mai lesnicioasă.
Avem acolo la Satu Mare pe un nobil italian (Nogarola) un prieten tot atît de sincer cît este de credincios împăratului, şi care se îngrijeşte de cauza păcii cu respectarea drepturilor celor doi suverani. Totuşi mergea zvonul pretutindeni că se face un demers paşnic pe lîngă împărat pentru restituirea cetăţii Satu Mare, dar cei cărora le erau necunoscute mersul şi motivul tratativelor în curs îşi închipuiau tot felul de lucruri, din care cauză am înlăturat prilejul care ar fi putut să stîrnească noi bănuieli sau poate să întîrzie treaba. De aceea am plecat de acolo să nu se facă tot felul de presupuneri cu privire la însoţitorii mei, dacă nu chiar la mine.
Am fost conduşi cu cea mai mare prietenie la Arded (Ardud) de către comandantul cavaleriei ungare care mi-a spus că se va pregăti cu un corp de cavalerie pentru reîntoarcerea mea, pentru ca să mă ducă nevătămat de incursiunile turcilor pînă unde voi fi luat în primire de alt corp de cavalerie care să mă însoţească în Ungaria unde este linişte. Am observat Satu Mare şi celelalte locuri. Oraşul însuşi este înfloritor pînă acum datorită şi naturii locului şi acelui şes mîndru, precum şi avantajelor oferite de răul Someş care îl înconjură şi îl scaldă de jur împrejur ca un cerc tras în jurul său, şi nici nu lipsesc catolicii rămaşi aici care aleargă la Şimlău pentru a se spovedi unui preot catolic şi a se împărtăşi. Sînt de asemenea mori care îşi prestează munca lor cînd sătmărenilor, cînd celor din Nemeti. Cetatea însăşi care este ridicată lîngă rîu, în alt loc decît acela pe care fusese mai înainte, este aşezată aproape în faţă, are case numeroase şi nu rele de locuit şi de obicei construite dintr-o parte (ex latere). Iar ca terasament este mai solidă ca Riga din Livonia şi mai potrivită pentru apărare, şi apoi este păzită şi întărită de o garnizoană germană înăuntrul unor fortificaţii puternice care-şi corespund reciproc. Spaţiul însuşi este foarte mare, aşa încît cetatea singură dă impresia unui oraş. Acestea le scriu pentru că acest aspect al cetăţii, de cîte ori mi-a venit în minte, mi-a strecurat nu odată îndoiala dacă ar fi în folosul creştinătăţii ca ea să fie demantelată. Căci mi se pare că ar fi de cea mai mare însemnătate ca să fie păzit acel şes atît de întins, şi apărat de incursiunile turcilor care nici nu sînt prea departe …”.
(6 martie, 1583, Alba Iulia: „Epistolae et Acta Jesuitarum”, partea I, paginile 255-256. Scrisoarea lui Possevino către regele Poloniei Ştefan Bathory).
Nicolae Ghişan
