Numele localităţii Căpleni derivă din limba turcă şi înseamnă “tigru”, iar istoria sa este în strânsă legătură atât cu istoria mocirlei Ecsed, cât şi cu construcţia în stil neo-roman a bisericii construite de Ybl Miklos, monumentul cel mai preţios al comunităţii. Aici se află înmormântaţi membrii familiei Karolyi, care au fost moşieri bogaţi de origine maghiară. Printre aceştia se află şi Karolyi Sandor, care în secolul al XVIII-lea (începând cu 1712) a adus în Căpleni colonişti din regiunea Baden-Wurtenberg, Pădurea Neagră şi lacul Boden, în total 127 de familii.
Astfel, Căpleni a devenit o localitate majoritar şvăbească. Prin intermediul Bisericii şi al şcolii, şvabii au fost supuşi unui proces de maghiarizare şi deznaţionalizare intensă de către administraţia ungară, care s-a aflat la putere în Transilvania de mai multe ori.
În prezent, localitatea numără 3200 de suflete, trei religii, în mare parte romano-catolici (aceştia sunt descendenţii şvabilor), şi trei naţionalităţi.
Din bogata tradiţie populară a Căpleniului, urmărim prezentarea a trei obiceiuri specifice. Primul se leagă de momentul de cotitură din viaţa omului: căsătoria. Potrivit importanţei, căsătoria, cununia sau nunta benefi- ciază de tradiţii proprii, de ele legându-se texte folclorice specifice. Un obicei este reprezentat de „închiderea drumului” miresei. Mireasa şi nuntaşii pot intra la locul nunţii numai după plata vămii. Şi pe drumul spre biserică copiii cer vamă pentru mireasă, vamă achitată de către naşi. La Căpleni, de distracţia nuntaşilor nu răspunde cavalerul de onoare, ci bucătarul. Meniul festiv este prezentat cu poezii vesele, uneori „deocheate”. Carnea fiartă este recomandată astfel: “Am adus cocoşul cu creasta întreagă să nu mai calce găina vecinului. Acest cocoş este ştrengar a tras cu ochiul miresei, iar mirele a jurat că va avea grijă de mireasă până la moarte.”
Dansul focului, săritura peste foc reprezintă încheierea simbolică a nunţii din Căpleni. După acest moment nunta este terminată, cu toate că ospăţul continuă. „Atunci când este cununia, pe la noi se face un foc mic. Şi dimineaţa, când se termină nunta şi nuntaşii se duc spre casă, se adună o grămadă de coceni de porumb, şi atât mireasa, cât şi mirele sar peste el şi dansează în jurul lui. […] Dimineaţa pe lumină, în jurul orei şapte. […] Focul a fost întotdeauna în faţa casei de cultură sau în faţa casei unde s-a ţinut nunta.” După cele relatate de către un localnic, săritura peste foc simbolizează arderea virginităţii. La dansul focului rămân mai ales tinerii. „Noi bătrânii nu ne-am dus niciodată la dansul focului,” […] „Muzicanţii au ieşit afară, au scos băutură şi prăjituri şi au servit pe toată lumea, pe cine s-a dus la biserică, pe cine ducea laptele sau pe cei care cu orice treabă au trecut prin faţa căminului cultural.” Punerea focului a fost sarcina unui cumnat, eventual a unui chelner. În jurul focului se dansează şi se cântă, şi mai ales băieţii sar peste el. Săritura cu succes este aplaudată. Deoarece se desfăşoară dimineaţa, evenimentul este văzut de multă lume, persoane care se duc la biserică sau se află pe stradă din diverse motive. Durează aproximativ o jumătate de oră. După ce se termină, dansatorii de foc se întorc la nuntă sau pleacă acasă.
Un alt obicei specific se leagă de o sărbătoare calendaristică de iarnă, 6 decembrie, ziua Sf. Nicolae, numită seara spiriduşilor. Tradiţia cadourilor de Sf. Nicolae are două origini. Pe de o parte, provine din mediu urban (de pe teritoriile germane şi austriece): cadoul pus în panto- fii curăţaţi şi aşezaţi în geam. Pe de altă parte, obiceiurile acestei sărbători au şi origine populară, legată de episcopul Sf. Nicolae, care, pe lângă cadou, cere şi socoteală asupra faptelor rele. În Căpleni, ca şi în multe alte locuri, aceste tradiţii s-au împletit, devenind astfel cunoscute ca seara spiriduşilor. Noaptea, în taină, Moş Nicolae aduce cadoul, iar spiriduşul (numit la Căpleni crampus) cere socoteală copiilor în ceea ce ce priveşte comportamentul lor din timpul anului. După tradiţie, spiriduşul este o figură diabolică care îl însoţeşte pe bunul Moş Nicolae îmbrăcat în manta roşie şi cu barbă albă. Denumirea de crampus este de origine bavarezo-austriacă, la fel ca aspectul acestora. La seara spiriduşilor participe cinci- şase băieţi, care merg la rude sau la vecinii unde sunt copii mai mici. Sunt îmbrăcaţi în sumane, gube, veste întoarse pe dos, cu haine rupte, pe faţă îşi trag un ciorap pentru a nu fi recunoscuţi, zăngănind cu lanţuri şi strigând, făcând gălăgie ca să pară mai înfricoşători. Dacă sunt şi fete cu ei, ele îl reprezintă pe Sf. Nicolae, fiind îmbrăcate în alb, fie într-o rochie de mireasă veche, fie întrun cearşaf. Grupul întreabă în gura mare la uşă: „Este aici vreun copil rău? Aţi fost cuminţi?” După aceasta urmează examenul de rugăciune: „Ia să vedem, ştiţi să vă rugaţi?” Rugăciunea spusă corect este premiată de Moş Nicolae cu mere, fructe uscate, nuci. Spiriduşii hotărăsc care rugăciune să fie spusă de cei mici, de obicei aceasta fiind Tatăl nostru. Copiii mai neastâmpăraţi sunt pedepsiţi de către spiriduşi.
Al treilea obicei, legat de postul Paştelui, nu se mai păstrează, fiind documentat la începutul secolului al XX-lea. S-a desfăşurat în prima duminică a postului mare. Cu o zi înainte, pe păşune a fost ridicată o colibă din trestie, în faţa căreia a fost pusă o laviţă sau un scaun. Flăcăii satului mergeau la colibă, unde erau aşteptaţi de fete, care cântau în jurul colibei sau se rugau în genunchi la intrare. La sosirea flăcăilor, o fată aprindea coliba cu o lumânare sfinţită. Flăcăii aveau la ei 15 sau 20 de cercuri de lemn de dimensiunea de cca. 20 cm, denumite sajbó. Aceste cercuri erau puse, câte unul, pe o bâtă de lemn de un metru şi ţinute în foc până când se înroşeau. Cercul înroşit era aruncat apoi cu bâta, în timp ce flăcăul întreba: „sajbó, sajbó al cui e acest cerc?” Răspunsul era numele Sf. Fecioare, al Sf. Iosif, sau al unui alt sfânt. Începând cu conducătorul flăcăilor, fiecare băiat arunca un cerc şi era strigat numele unui sfânt. La epuizarea sfinţilor, era strigat numele localnicilor. Aruncarea se încheia când se stingea focul. Cei prezenţi cântau cântece bisericeşti, apoi se întorceau tăcuţi acasă.
Nicolae Ghişan
