Epoca bronzului (2500 – 1150 î. de Chr.) este perioada cea mai bine reprezentată în colecţia de arheologie a muzeului din Satu Mare.
Acest fapt se datorează atât unei atenţii sporite de care a beneficiat cercetarea acestei perioade în ultima jumătate de secol, dar şi bogăţiei vestigiilor şi a numărului mare de descoperiri. Artefactele epocii bronzului prezente în colecţia muzeului din Satu Mare provin în primul rând din aşezări şi depozite de bronzuri şi, într-o măsură mult mai mică, din descoperiri funerare.
Prima descoperire din epoca bronzului înregistrată în zona Sătmarului este reprezentată de o brăţară din aur găsită în malul Crasnei la Acâş (1855), ca apoi, pe întreg parcursul celei de-a doua jumătăţi a sec. al XX să fie descoperite un număr mare de depozite formate din arme, unelte şi podoabe de bronz (Domăneşti (I), Cehăluţ (I), Prilog, Stâna, Livada etc.) Aceste descoperiri metalice, dar şi splendoarea ceramicii, au produs o vie fascinaţie în epocă, ce a avut ca şi consecinţă practicarea primelor sondaje arheologice, la turnura dintre secolele XIX şi XX: Ioan Mihaly de Apşa la Boineşti şi Aladár Vende la Carei–Bobald. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, cercetările privind epoca bronzului din judeţul Satu Mare s-au desfăşurat constant, fiind investigate numeroase situri arheologice. Săpăturile cele mai ample au fost întreprinse în aşezările de la Culciu Mare, Carei–Bobald şi Lazuri, fiecare cu cercetări de peste un deceniu. La punctul de trecere a frontierei româno–maghiare de la Petea–Csengersima, pe o suprafaţă de peste 2,5 ha de o parte şi de alta a graniţei, a fost realizată cea mai extinsă cercetare dintr-o aşezare preistorică din zona Sătmarului.
Bogăţia vestigiilor arheologice ale epocii bronzului din zona de nord-vest a României poate fi pusă pe seama mai multor factori favorizanţi. În primul rând, sunt de luat în calcul progresele generale pe care le aduce noua epocă. Acestea nu se datorează doar folosirii unor unelte mai performante din bronz, ci încă din perioada eneolitică finală, în viaţa comunităţilor umane se observă modificări importante în strategia de subzistenţă: în cadrul activităţii de creştere a animalelor accentul se mută de pe exploatarea produselor primare (carne, piei şi oase) pe o valorificare sporită a aşa numitelor produse animaliere secundare (lactate, lână, tracţiune). Acest tip de economie ce are la bază o atenţie sporită acordată creşterii animalelor pare să fi beneficiat de condiţii geografice deosebit de favorabile în zona Sătmarului. Păşunatul animalelor şi mai ales iernarea lor erau avantajate de bogata vegetaţie a întinselor zone mlăştinoase: Mlaştinile Ecedei şi a Ierului, luncile inundabile ale Someşului, Turului, Crasnei, Homorodului, Bălcaiei şi a afluenţilor lor. Zonele de contact dintre terenurile inundabile amintite şi zonele deluroase sau câmpiile fertile ce le înconjoară sunt cel mai intens locuite. În alegerea locurilor pentru aşezări transpare intenţia de a beneficia de avantajele exploatării a două sau trei ecosisteme, atât prin creşterea animalelor cât şi prin practicarea agriculturii. Exploatarea concomitentă a unor ecosisteme diferite permitea obţinerea unor resurse variate, care asigurau comunităţilor umane posibilităţi sporite de supravieţuire în faţa perturbărilor ce afectau unul dintre aceste ecosisteme (ani secetoşi, invazii ale unor dăunători, molime în şeptelurile de animale, etc.), oferindu-le, în acelaşi timp, o autonomie mai mare ce îi făcea mai puţin vulnerabili în cazul unor conflicte inter-tribale.
Modul de viaţă în care creşterea animalelor joacă un rol sporit se observă în perioada culturilor Baden şi Coţofeni. Aceste culturi arheologice, care ocupă teritorii întinse din zona central europeană şi, respectiv, din spaţiul Carpato–Balcanic, se întâlnesc într-o linie de contact ce traversează zona de nord-vest a României. Deşi între culturile Baden şi Coţofeni se observă existenţa unor contacte clare şi a unor influenţe reciproce, răspândirea aşezărilor arată că Mlaştina Ecedea şi Mlaştina Ierului au jucat rolul unor graniţe naturale între ele. Spre deosebire de culturile eneolitice anterioare, aceste culturi practică incineraţia, rit funerar preponderent în epoca bronzului. Pentru zona Sătmarului morminte de incineraţie ale culturii Coţofeni au fost cercetate la Medieşu Aurit.
Viaţa spirituală şi credinţele religioase ale comunităţilor umane ce au trăit pe teritoriile sătmărene în epoca bronzului sunt reflectate în ornamentica impregnată cu simboluri ce trimit la cultele uraniene specifice vremii. La aceleaşi credinţe fac referire şi numeroasele descoperiri de roţi ce provin de la cărucioare de lut ca şi reprezentările de păsări de apă, migratoare, ce fac aluzie la călătoria soarelui pe cer şi la schimbarea anotimpurilor. Reprezentările în lut ale unor capete de bovidee descoperite în aşezările de la Culciu Mare şi Lazuri se pare că sunt reprezentări simbolice, care la fel ca şi în cazul altor descoperiri similare din civilizaţiile preistorice europene, fac trimitere la o zeitate supremă a panteonului divin, cu atribute asemănătoare cu acelea reflectate de mitologia prezentă în cele mai vechi poeme europene: Iliada şi Odiseea. Aşa după cum arată şi alte descoperiri arheologice, comunităţile umane din zona Sătmarului ne apar ca fiind angajate într-un complex şi sofisticat schimb de bunuri şi idei, manifestat pe distanţe lungi, într-o ţesătură ce cuprinde deja întregul teritoriu al Europei.
