De multe ori suntem încredinţaţi că viitorul „ne surâde roz” prin zâmbete de copii, în raport de cât de „umflată ne e punga” sau de cât de mari ne sunt conturile din bancă, aceste pseudo-valori determinându-ne de multe ori să investim masiv la propriu în bunăstarea urmaşilor noştri. Apelăm la astfel de coordonate de natură economică, deoarece vrem să ne „saturăm ” de multe ori conştiinţele cu expresia care „ne adoarme” că am făcut tot posibilul pentru propăşirea tinerelor generaţii, nu de puţine ori auzind expresia: „eu am crescut din greu, măcar copiii mei să nu ştie ce sunt greutăţile”. Avem de-a face cu un vajnic ideal de viaţă care angajează într-o cursă fără finalitate părinţi şi bunici ce-şi copleşesc urmaşii cu „daruri şi dotări” cât mai sofisticate şi de multe ori dincolo de capacitatea de înţelegere şi administrare a micuţilor omuleţi. Mi-au rămas pe retina memoriei secvenţele unui film country american, în care marea majoritate a adulţilor unui orăşel din Vestul Sălbatic, bărbaţi şi femei, au fost luaţi prizonieri de pieile roşii din zonă, existenţa şi supravieţuirea acelui orăşel rămânând „pe mâna” copiilor supravieţuitori, manipulaţi de singurul adult rămas în libertate, beţiv notoriu scăpat de furia indigenilor datorită surplusului de „sânge în alcool”.
Dincolo de comicul situaţiilor (copii scăpaţi la băutură şi trabucuri, intraţi în diferite come posibile şi imposibile; locuri publice devastate; procese de tribunal cu judecăţi subiective, empirice, cu tendinţe rasial – xenofobe şi pedepse nedrepte), producţia aduce în prim plan inadaptabilitatea copiilor într-o lume a adulţilor, cu problemele şi provocările de rigoare, impresionantă fiind secvenţa dintr-un bar, unde „bărbăţei cu pantalonaşi” plăteau mici sume pentru „a smulge” câte un sărut pe obraji de la aşa-zisele „fetiţe uşoare”. Filmul aduce un final fericit şi înţelept în acelaşi timp, prin armistiţiul pe care copiii albi şi „de culoare” din târg îl încheie cu urmaşii războinicilor „piei roşii” dispăruţi şi ei în urma războiului „cu albii”, un final în care copiii din ambele tabere recunosc că părinţii nu i-au prea învăţat decât lucruri rele, fiind hotărâţi să le îndrepte moştenirea. Într-un alt scenariu de teatru absurd, unde personajele principale sunt tineri debusolaţi şi fără viitor, ni se povesteşte că „ … eram în Valea Plângerii”.
De prea multă prosperitate, unii din noi îşi împietriseră inimile trăind în chefuri continue, din zi până-n puterea nopţii ridicându-se la cer chiote şi cântece deocheate care proslăveau nepăsarea în faţa durerii, a necredinţei şi a viciului coborât până la nivelul păcatului, multe molime necunoscute făcând ravagii printre supravieţuitorii planetei. Unii organizau adevărate orgii cu scopul satisfacerii tuturor actelor carnale văzute sau închipuite până atunci. Alţii înscenau crime oribile cu tentă istorică pentru comemorarea <<eroilor neamului>> care-şi vânduseră sufletele celui rău spre <<propăşirea binelui general>>. Toate activităţile erau cuprinse într-un ciclu de manifestări denumit Război şi Pace având aprobarea <<Puterii Coordonatoare>> aleasă pe viaţă într-un consens <<absolut democratic>>. Nu peste mult timp au apărut primele victime, ajunse la nivel de rânjet; ele, supravieţuitoarele eternului plâns căzând secerate de prea mult orgoliu, lăsând locurile pustii ca după un bombardament nuclear”.
Apropo, atingând latura social-economică a articolului cred că ne-a trebuit prea mult timp pentru a învăţa câte compromisuri ne-a costat intrarea în NATO şi-n Uniunea Europeană şi cât de dureros am plătit alianţa armatei române cu armata germană împotriva fostei U.R.S.S. din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum, avem certitudinea că intrarea în cele două organisme internaţionale nu ne-a adus „cârnăciori şi mici ce cresc în copaci” dar nici „averse de diferite firme occidentale de băuturi carbogazoase” care să ne pună pe picioare economia şi agricultura naţională. Avem datoria de a învăţa generaţiile care vin că valoarea muncii trebuie pusă deasupra oricăror tipuri de recompense „picate din cer” şi că ceea ce vom pune în pământul vieţii, aceea vom şi culege în toamna existenţei, pentru ca şi ele la rândul lor să-i învăţe şi pe alţii cum să trăiască. Un episod anecdotic întâlnit într-unul din cartierele muncitoreşti ale României descoperă o astfel de realitate crudă, dar adevărată; o mamă aflată sub influenţa lui Bachus îi spune copilului de câteva luni care plângea de foame: „Taci puiul mamei, că mâine o s-avem pâine. Ce dacă astăzi n-avem bani destui pentru mâncare? Îţi cumpără mama vin şi o să bei până n-o să-ţi mai fie foame …”
Valeriu Ioan