În aceste zile poate fi procurată, de la chioşcurile de difuzare a presei, cartea “Hagi” (ediţia a patra, completă), care se distribuie împreună cu ziarul “Adevărul”. Cititorii “Gazetei de Nord-Vest” au ocazia de a lectura, în avanpremieră, o poveste despre copilăria lui Gică Hagi la Săcele, un sat de machidoni pierdut printre dealurile Dobrogei.
“Exista în Săcele un om de care lui Gica îi era o frică teribilă. Se numea Filipiţă Floroiu, dar toţi îi ziceau Basericu’. Porecla i se trăgea de la înjurătura sa favorită: <<’Tu-ţi basericu’ mă-tii!», o pocire a lui « ‘Tu-ţi biserica mă-tii!>>. Basericu’ era cel mai fioros paznic de la livada de pomi fructiferi a CAP-ului. Umbla cu toporişca pe mână, iar când vedea vreun copil dând târcoale livezii îl fugărea aruncând toporişca după el.
CAP-ul avea două plantaţii de pomi: una mai mică, aproape de sat, şi alta întinsă pe câteva hectare, la mai bine de un kilometru depărtare. Gica nu se ducea niciodată singur la furat de fructe. Se strângeau câte 4-5 copii, astfel încât unul sau doi să stea de pază, iar ceilalţi să se caţere în pomii plini de roade.
Uneori, de frica lui Basericu’, şmecherii mai mari îl aruncau peste gard doar pe a lu’ Palavra, că era cel mai prichindel, iar ei îl aşteptau la loc ferit de primejdie.
Când se întorceau, pe ascuns, spre sat, copiii aveau asupra lor atâtea fructe câte puteau duce. Cei mari – mai multe, cei mici – mai puţine. Ca să nu fie văzut de vecini, Gica se furişa pe Derea, care trecea chiar prin grădina lui. Ajuns acasă, îşi chema surorile, se aşeza lângă o măsuţă de lemn, îşi scotea tricoul din pantaloni şi revărsa tot ce avea în sân. Măsuţa se umplea, în funcţie de sezon, cu mere, pere, piersici, prune, cireşe, vişine, nuci sau gutui. După ce isprăvea de deşertat, Gica se uita mândru la captura sa.
Într-o zi l-a prins un paznic, dar i-a dat drumul, pentru că a venit altul şi a zis: “Lasă-l, mă, că-i băiatul lui nea Iancu!”. Altădată, băieţii mari au fugit şi în mâinile paznicilor a picat tot a lu’ Palavra că era cel mai mic. Atunci a ieşit tărăboi mare, vorbeau babele din sat că-l arestează pe Palavra. Până la urmă, capul familiei Hagi s-a ales cu amendă, iar Chiraţa cu câteva zile de muncă tăiate de pe borderou. Când a venit Iancu acasă, l-a certat rău pe Gica, dar atât. Nu-l lăsa inima să-şi stâlcească odrasla în bătaie, cum făceau alţii prin sat.
Oricum, bine că nu l-a prins Basericu’! Pe ăsta văzându-l cât e de rău, copiii îl pândeau să-i dărâme bordeiul, construit din baloţi de paie. Unii făceau gălăgie într-o parte, păcălindu-l să se depărteze de bordei, iar alţii veneau şi împrăştiau baloţii, după care fugeau cu toţii cât îi ţineau picioarele. În urma lor, temutul paznic scotea flăcări pe gură: “Te prind eu, ‘tu-ţi Basericu’ mă-tii!”.
Grigore Cartianu