În rândurile ce urmează, doresc să vă aduc aminte de o frumoasă elegie, pe care toţi aţi îndrăgit-o încă din anii de şcoală.
Lectura elegiei „Mai am un singur dor” m-a determinat să înţeleg subiectiv valorile cuvântului eminescian. Pentru critica literară, această elegie este un prototip al pesimismului eminescian (ca explicaţiile din diverse manuale de a VIII-a), unde poetul, decepţionat de epoca în care trăieşte, îşi doreşte să moară la marginea mării. În poezie regăsim liniile simbolice, specific eminesciene: universul teluric, fenomenal – „marea” şi universul cosmic – realitatea externă.
Cuvântul „dor” evocă nostalgic moartea pe care, ca şi poeţii anonimi în „Mioriţa”, o transformă într-o nuntire cu natura, o contopire cu eternul. De fapt, nu e nici disperare, nici cântec de bucurie sau resemnare în această „nuntire” cu veşnicia, nici un gest patetic, nici un bocet,ci metafore ce ne trimit cu gândul la simbolurile sculpturii brâncuşiene „Masa tăcerii”. Oglindă a sufletului său, „Mai am un singur dor” este o elegie pe tema „dorului” de moarte, o confesiune, un ritual …
Semnificativă mi s-a părut conjuncţia adversativă „ci”: „Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri”. Se vede modestia poetului şi refuzul oricărui ritual săvârşit pompos. La fel şi-n ultimul tablou: „Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt…/ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi.” Este aici o tonalitate solemnă, gravă, văzând regretul poetului că părăseşte spaţiul luminii, vieţii… Marea este, poate, simbolul vieţii, iar sintagma metaforică „aspru cânt” sugerează tumultul, patimile vieţii, în timp ce substantivul „cânt” capătă noi valenţe, date de sensul lui şi, mai ales, de sonoritatea lui ce ne aminteşte de graiul popular. Oricum, poetul a transmis clar mesajul sufletului său, adică regretul ieşirii lui fizice din tumultul pasiunilor vieţii, al asprului cânt, prin integrarea în veşnica singurătate.
Nu pot eticheta poezia drept pesimistă. Moartea nu e o tragedie, nu e o catastrofă, nici o sfârşire, ci o împlinire a destinului nostru de „trecători”, de muritori, este o necontenită metamorfoză a elementelor naturii: „Ci eu voi fi pământ” (Discut în emisiunile TV cu preoţii la „Glasul Bisericii” acest aspect al morţii, care face parte din viaţă).
„Mai am un singur dor” este un cântec de moarte împletit cu unul de iubire, de iubire a vieţii, de regret că o va părăsi. Este un testament spiritual mărturisind …iubind minunea „Al mării aspru cânt”.
Eminescu, înrudit cu muzicalitatea proprie sufletului său, este un poet romantic – plastic prin imaginile vizualo-cromatice, poet al antitezelor de lumină şi umbră. Eminescu a apelat la toate procedeele artelor plastice ale epocii sale: peisajul, motivele istorice din Renaştere, dar şi la antichitatea greco-latină. De fapt, în acest sens l-a caracterizat Titu Maiorescu: „Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern… iubitor de antiteze… dar poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu. ”
Nu mai sunt decât puţine zile până la 15 ianuarie şi m-am gândit să vă amintesc o poezie pe care cei cu mai mulţi ani adunaţi fredonaţi această elegie şi multe altele ce se mai cântă încă pe versurile marelui domn al Limbii Române.
165 de ani de la naşterea lui Eminescu. Nu ştiu ce activităţi vor fi închinate Simbolului naţional, Poetului unic, Poetului fără pereche, poetului ce a intrat pe poarta principală în istoria literaturii universale, poet ce este studiat în marile universităţi ale lumii, poet tradus în limbile globului, poet cu busturi, statui, nume de străzi, de biblioteci, de edituri în capitalele lumii! Simt o mândrie că, oriunde aş fi pe globul acesta, Eminescu este cunoscut şi este ataşat frumoasei denumiri de ţară – România!
P.S.Nord Vest TV şi Gazeta de Nord-Vest nu pot neglija, cel puţin, două zile importante: 15 ianuarie şi 15 iunie ale fiecărui an. O fac şi acum!
Teodor Curpaş