Mulţi oameni ce cred că ţin „discursuri” îl citează pe Nichita Stănescu, dar puţini dintre ei ştiu cât de cât despre poet şi mai ales despre vasta sa operă. Şi îi scuzăm pentru că azi aşa se procedează. Le spunem, totuşi, că viaţa scurtă a lui N. Stănescu (a trăit doar 50 de ani) nu l-a oprit să devină cel mai original şi reprezentativ poet apropiat zilelor noastre. Opera sa cuprinde mai mult de 20 de volume, începând cu cele 11 elegii (1966), Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil clasic, multe eseuri într-un limbaj metaforic şi paradoxal: Cartea de recitire, Respirări, Antimetafizica etc.
Opera lui Nichita Stănescu trasează contururi ale universului imaginar unitar şi coerent. Mai toate poeziile sunt dispuse aparent dezordonat în volumele sale, fiecare punând o tuşă, o nuanţă nouă pe harta globală a operei. La el, funcţia estetică se îmbină armonios cu cea cognitivă, ca şi poezia cu filozofia sau ştiinţele, ştiind bine să absoarbă şi să prelucreze imagini, informaţii şi idei din toate domeniile de cunoaştere. Are Nichita un apetit formidabil pentru cultură, făcând din el un „om total”, capabil să îi suscite o trăire artistică. În cele 11 elegii a ştiut să transfigureze speculaţii filozofice, împunându-l ca pe un liric abstract. În Elegia întâia este imaginată starea cosmosului înaintea genezei. Foloseşte poetul imagini abstracte, greu de vizualizat, precum haosul personificat într-o formă ciudată, misterioasă: „Din el nu străbate-n afară/ nimic, de aceea nu are chip/ şi nici formă./Ar semăna întrucâtva/ Cu sfera/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putinţă./ Dar el nu are nici măcar / atâta piele cât sfera”. Nichita apelează la teorii matematice (raportul dintre volum şi suprafaţă, cardinalele mulţimilor infinite) sau cosmologice (modelul universului „Marea explozie”, „găurile negre”).
În Elegia a noua apare imaginea arhetipală a unui ou, imaginând oul dogmatic, fiind pentru Nichita în continuă mişcare şi fierbere, gata să explodeze. Ieşirea din interiorul lui închis va avea semnificaţia unei naşteri, a aspiraţiei spre lumină şi viaţă.
În cea de a 11-a elegie prezintă tema poemului Descrierea lui A, o artă poetică, definind simbolic, „trecerea artistului în operă”, o eternitate a culturii ce va perpetua cât va supraveţui rasa umană.
Din vasta operă a poetului apare un lucru atât de convingător: Arta reprezintă o adevărată patrie a poetului. Ea îi oferă o alternativă în faţa morţii, posibilitatea de a supraveţui în spirit peste veacuri. Aşa se explică aplecarea sa constantă asupra limbii. El este unul dintre cei care au revoluţionat limbajul poetic, după Eminescu şi Arghezi. El a dat cuvintelor o libertate nemaipomenită. Nichita a făcut din poezie un instrument ultrasensibil, care să urmărească cele mai subtile şi mai fine culoare ale gândului.
Poezia lui Nichita Stănescu pune în mişcare o serie de concepte matematice: sferă, cub, linie dreaptă, din care poetul reţine o notă esenţială, simbolică, pentru a o transforma în metaforă. El purifică emoţia de haină sentimentală aducând-o în stadiul „de cristale geometrice”.
Poezia lui Nichita „implică sentimentul participării la marea problematică, la condiţia omului în marele angrenaj cosmic.” În căutarea esenţialului Nichita se va confrunta permanent cu graţiile cuvintelor ca şi T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu. El este, de fapt, poetul care a înţeles şi a pătruns, „geometria limbajului poetic” (Ion Pop, vol. „Poezia unei generaţii”).
Iată cum implicarea afectivă în care Nichita Stănescu s-a învestit, în limitele timpului care i-a stat la dispoziţie, a intrat în sufletul multora dintre semenii săi, făcându-se util şi îndrăgit românilor, ţinând cont de capacităţile sale de a se învesti într-un volum de muncă, pe care-l apreciem acum.
De multe ori discursul liric se instituie ca o meditaţie asupra iubirii, prin comunicarea ome – natură, luna- astrul tutelar. La el găsim „copaci cu vârfurile întoarse spre noi”, „şi-n loc de inimă ne bate luna”.
La el, „Sfera” este pământul, luna, soarele, stelele, infinitul, iar „Ochiul- privire” sugerează concentrarea gândirii dar şi a trăirii.
Mi-e drag să aud vorbindu-se despre Nichita, despre o distincţie intelectuală rară, care a trecut prin viaţă cu folos enorm pentru cultură. Prin opera sa şi prin noi, Nichita este statornic în credinţă şi dăinuie decenii în cuvinte. Şi în fapte. Poeziile lui ajung întotdeauna în luminiş, devenind un cântec pentru veşnicie. Astfel de poeţi sunt plecaţi în căutarea timpului pierdut, în numele unei umanităţi înţelese cu generoasă largheţe, ştiind că „nu există înţeles, ci numai înţelegere”(N. Stănescu).
Teodor Curpaş