Tot ce a realizat până acum se poate circumscrie în efigia unui om conştient de capacitatea cuvântului scris şi de a rosti adevărurile grave şi simbolice ale vieţii şi ale morţii, ale binelui şi ale istoriei, ale lucrurilor simple şi ale sacralităţii!
În orice activitate a sa, Doru Radosav, că despre el este vorba, a încercat să se apropie şi să pătrundă în elementul emoţional al subiectului tratat. Au trecut anii în care l-am cunoscut atât de bine şi, sincer, regret că n-a rămas în Satu Mare, dar, tot atât de sincer, mă bucur că este acolo unde este mare nevoie de el, în puternicul centru universitar, profesor la catedra de istorie şi director al renumitei biblioteci universitare, cunoscută în lume! Mi-a povestit mult despre viaţa sa, despre tatăl său, care a avut de suferit chiar şi în armata de atunci „muncitoare” şi nu „luptătoare”. Fiind apropiat de socrii lui, m-am apropiat şi mai mult de Doru, soţiei lui, Măriuţa Molnar, fiindu-i diriginte! (Pe atunci diriginte însemna cu mult mai mult ca astăzi!). Iată-i acum pe soţii Maria şi Doru Radosav cadre de nădejde în Clujul râvnit de atâţia!
În apariţiile editoriale pe care le-am citit, Doru Radosav relevă o dimensiune interioară prin radiografia propriilor stări de conştiinţă, cea a meditaţiei grave asupra istoriei şi a timpului. O apropiere de sacralitate ca mod al fiinţei de a se situa în acest univers care îl copleşeşte. Aş spune că întâlnim în scrieri câteva teme frecvente: istoria, timpul, amintirile (mai ales cele legate de satul bănăţean multietnic şi multiconfesional (conveţuind de secole români, germani, sârbi, maghiari, bulgari şi ţigani), obsesiile ce-au dăinuit…
Oricum, la Doru Radosav am întâlnit un regim al vizualităţii intense, bazate pe o realitate trăită, ca într-o istorie în culori de parabolă sau de metafore nu lipsite de gravitate şi sarcasm. Autorul descifrează semnele istoriei şi ale lumii, dar şi sensurile propriei interiorităţi.
Am întâlnit prin Doru Radosav, pe vremea când conducea Muzeul Judeţean, un om cu pasiunea lucidităţii, capabil să expună fragilitatea limitelor făpturii umane. Eram director la Casa Corpului Didactic, prieten cu arhitectul şef Radu Florescu, cu care am gândit un proiect care să înfrumuseţeze, practic, un colţ al oraşului. L-am consultat pe al treilea, în persoana lui Doru Radosav şi am găsit de cuviinţă să amplasăm un bust de bronz al lui Nicolae Bălcescu, într-o intersecţie cu containere de gunoi, urâtă, dar populată de cetăţeni ce veneau la Direcţia Muncii.
Ne-am descurcat până la un punct, în care aprobările trebuiau să existe. Autorul, un sculptor minunat Gyorgy Albert (care apoi a fugit în Elveţia), a reuşit să toarne bustul din bronz colectat din cazăturile de la secţiile de sculărie ale fabricilor din judeţ (peste 300 kg). Ne-a ajutat primarul Ioan Diţ, directori de la UNIO, ipsuic, 23 August. Sigur, pretenţiile lui Doru au fost mai mari, legate de soclu, de părculeţ, de închiderea sensurilor de circulaţie, de a asigura bănci şi reflectoare. Cel mai important lucru a rămas fundalul, o clădire imensă „huhi palota”, care era cu pereţii descojiţi şi ferestrele din lemn putrezite. Într-o săptămână ILL-ul, cu directorul său N. Bandula, a ridicat schelele şi peste altă săptămână a fost realizată o faţadă de vis.
Instalarea bustului, cu macara, plantarea lui pe soclul cu inscripţia necesară, a fost de-a dreptul emoţională. Toţi patru am trăit emoţii ce se pot vedea şi pe pozele păstrate. Acolo, în interiorul soclului, există într-o cutie din inox, o pagină scrisă cu istoricul acestui monument pentru care nimeni n-a plătit nici un leu. Există şi gestul lui Doru Radosav de a-l plăti câteva luni pe sculptor, care a rămas fără catedră, (sculptorii nu mai puteau preda desen) şi l-a plătit ca portar la muzeu, post devenit atunci vacant.
Ce gest de omenie şi de recunoştinţă făcut de modestul director al Muzeului Judeţean, Doru Radosav. Atunci, când primul secretar al judeţului, Ioan Foriş, a participat la dezvelirea bustului, l-am auzit pe Doru Radosav, alături de o personalitate din com. Bălceşti spunând: „Şi statuile vorbesc!”. Şi câtă dreptate! Vorbesc ele, dar nici noi nu putem trece cu vederea faptele oamenilor ce-au trudit cu adevărat, dezinteresaţi şi-au lăsat ceva în urma lor!
Faptele lui Doru Radosav au un dedesubt al expresiei, grave şi melancolice, ce face auzit şi timbrul moral al vocii sale, cu inflexiuni acute ce prezintă adevăruri exprimate ale vieţii cotidiene. Rămâne o personalitate cu o conduită expresivă, om conştient ce a stat de veghe la neliniştele şi întâmplările noastre. Îi mulţumesc alături de foarte mulţi!
Teodor Curpaş