Unii vectori de opinie din România, în special din mediul politic, repun pe tapet problema interesului naţional, al patriotismului. Există astăzi – şi nu doar la noi – tentaţia de a supralicita identitatea naţională. Este, poate, şi un efect al crizei economice şi sociale, care schimbă azi faţa Europei. În astfel de vremuri tulburi, intră în acţiune groaza colectivă de ziua de mâine, teama de dispariţie în neantul istoriei.
Când totul ne fuge de sub picioare, avem nevoie de repere, de borne fixe. Or, pe români pare să-i lege, culmea, voluptatea înjurăturii, plăcerea de a-şi denigra propria ţară. Şi găsesc destule motive reale, dar mulţi nu fac nimic pentru a schimba ceva.
Ce înseamnă, azi, să-ţi iubeşti ţara? Cât mai contează identitatea naţională într-o Europă în care conceptul de stat-naţiune, lansat acum două secole, în timpul revoluţiei franceze, s-a perimat? Şi apoi, cum îţi iubeşti ţara? Cu simple lozinci, lipsite de efect pragmatic. Acesta este un mod primitiv de a-ţi exprima dragostea egoistă de patrie. Un fel de amor propriu sterp, care nu întoarce nimic.
Să-ţi iubeşti cu adevarat ţara înseamnă să te doară tot ce-i mai rău, mai putred şi mai urât în ea.
Dacă îţi pasă cu adevărat de viitorul naţiei tale, luptă pentru a schimba ceva, chiar şi când majoritatea îţi va fi potrivnică. Îţi iubeşti ţara când îţi pasă de binele celorlalţi, nu doar de propriul confort. Când faci mai mult decât să deschizi simplu gura pentru a o înjura. Ar fi mai potrivit să nu-ţi strigi public dragostea de ţărişoara ta, cu lozinci sforăitoare.
Mai avem apoi de făcut trecerea la al treilea nivel. Mai trebuie să reuşim un salt mental, de la patriotismul local şi cel naţional la un fel de patriotism european, dacă-i putem spune aşa. Asta înseamnă să ne dorim cu adevărat valorile occidentale, să trăim cu ele în noi.