Conformându-se cerinţelor UE, şi România a pus, încă din 2004, bazele aşa numitei educaţii incluzive, care înseamnă includerea copiilor cu dizabilităţi uşoare, consideraţi recuperabili, în şcolile de masă, într-un mediu care le-ar putea favoriza reabilitarea. Pentru a-i ajuta, Legea Educaţiei 1/2011 le asigură – mai mult pe hârtie – celor cu cerinţe educaţionale speciale (CES) înscrişi în învăţământul de masă “cadre didactice de sprijin”, adică dascăli care-i însoţesc în clase, pe lângă profesorul existent. Aceştia trebuie să stea la ore lângă copii, să le explice mai pe înţelesul lor materia predată, să le îndrume atenţia şi să-i strunească de fiecare dată când au reacţii care îi pot deranja pe ceilalţi copii. Mai precis, să-i înveţe pe copiii speciali cum să înveţe şi cum să se comporte precum cei normali.
“În anul 2011 s-a dat o lege a educaţiei care prezintă foarte evaziv modalitatea prin care se pot integra aceşti copii în învăţământul de masă. Un criteriu ar fi ca toţi copii cu dizabilităţi să aibă un IQ de minim 80 pentru a fi integraţi în învăţământul de masă, cu program normal. Acum patru ani când s-a dat această lege mă aflam în faţa comisiei de la CJRAE (Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională, n.red.) şi să ştiţi că m-am simţit ca o cerşetoare”, s-a plâns Edita Enciu.
Dar învăţământul românesc a copiat strâmb modelul european. Dacă în Franţa ori Germania, ţări unde sistemul incluziv funcţionează, un copil cu CES are dascăl de sprijin pe toată durata orelor de la clasă, la noi aceste cadre sunt prea puţine. Edita Enciu – mamă a unui copil cu CES confirmă acest lucru.
“Din punct de vedere financiar nu putem să reproşăm nimic la nivel judeţean, căci ne-am primit drepturile. Suntem printre puţinele judeţe la nivel naţional care reuşesc să îşi achite obligaţiile băneşti. Dar cu bani nu putem cumpăra totul. Dar sunt lucruri vitale pentru copii pentru a putea fi integraţi în învăţământul de masă. Singura şansă prin acre putem integra copiii în sistemul de învăţământ de masă şi, ulterior, în societate, se poate face cu ajutorul profesorului de sprijin. Cred că doar cinci copii beneficiază de profesori de sprijin”, a spus Edita Enciu.
În aşa situaţie, contactul cu şcoala de masă devine o dramă pentru aceşti copii, dar şi pentru părinţi. Şi, pentru că nu se pot descurca singuri, în loc să se integreze, “specialii” ajung oile negre ale şcolilor, nedoriţi de profesori şi batjocoriţi de colegi pentru că au mereu “codiţă” după ei câte un adult. Iar cum prestigiul şi-l câştigă prin performanţa elevilor, mulţi învăţători încearcă din start să evite povara preluării educaţiei unui “copil-problemă”. Însă, pentru că legal nu pot refuza şcolarizarea, pun presiune pe părinţi cu sfaturi de genul “ar fi mai bine pentru copil să-i căutaţi alt mediu…”.
Cu o vechime de zece ani în învăţământ, metamorfozată în terapeut pentru un număr de nouă copii cu spectru autist, Edita Enciu este de părere că fără conclucraarea tuturor instituţiilor nu se va putea face nimic în acest domeniu.
“Fără o colaborarea la nivelul tuturor instituţiilor nu vom putea reuşi acest lucru. Este foarte greu”, a conchis Edita Enciu.
Prefectul Eugeniu Avram a precizat că această problemă va deveni o prioritate pentru Instituţia Prefectului.
“Este o problemă care va deveni o prioritate din luna octombrie. Moblizăm toate instituţiile cu atribuţii în domeniu. Vom chema inspectoratul Şcolar, Direcţia pentru Protecţia Copilului. Aceste categorii de persoane sunt vulnerabile şi trebuie ajutate. Vreau să veniţi lângă mine, să deveniţi un consilier pe aceste probleme. Să vedem ce putem face pentru aceşti copii. Vom face tot ceea ce se poate face instituţional. Îi rog pe cei care au posibilitatea să o ajute financiar pe doamna Enciu pentru a-şi înfiinţa un ONG”, a spus Eugeniu Avram.
