Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în judeţul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului Simion Bărnuţiu urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenţiei), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescenţă), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) şi Iuliana (decedată de mică).
Iuliu Maniu şi-a petrecut copilăria la Şimleu Silvaniei şi Bădăcin, a urmat şcoala primară la Blaj absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta şi la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj unde şi-a început activitatea de avocat al Mitropoliei Blajului şi profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică. Și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează, totodată, ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906, Iuliu Maniu ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915, este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum viitorul cardinal greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
În calitate de președinte al Consiliului Dirigent, la 27 aprilie 1919, Maniu personal instalează în clădirea care azi găzduiește Colegiul Tehnic „Iuliu Maniu” din Carei, Administrația Românească. După anul 1926, în urma unui incendiu puternic izbucnit în această clădire, Prefectura se mută la Satu Mare. În 1906, Iuliu Maniu obţine un prim mandat de deputat la Vinţul de Jos, comitatul Alba. Joacă un rol important în evenimentele care au condus la unirea din 1918, participând ca delegat la adunarea de la Alba Iulia şi fiind ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920). După fuzionarea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc, la 10 octombrie 1926, devine preşedinte al PNŢ şi, peste doi ani, la 8 noiembrie 1928, preşedinte al Consiliului de Miniştri. La alegerile din decembrie 1928, PNŢ obţine 77,7% din totalul voturilor exprimate. Guvernarea naţional-ţărănistă este puternic afectată de marea depresiune economică şi, după 1930, de politica destructivă a regelui Carol II. Între 1938-1944, Iuliu Maniu se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, eşuat lamentabil în 1940, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. Totuşi, deşi refuză colaborarea cu puterea, Maniu nu ezita să se pronunţe ferm, prin proteste intransigente, în momentele cruciale care au dus la căderea frontierelor şi la războiul antisovietic. Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. Mai târziu, ocupaţia sovietică şi preluarea puterii de către comunişti la 6 martie 1945 şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării României. În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu se afla în arest din 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă.
A fost trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 a fost transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelui Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani¸fiind aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele lui trupeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi. Regimului îi era frică de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului de la Sighet, ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: “În celula nr…s-a stins lumina”.
Nicolae Ghişan
