George Marchiş a văzut lumina zilei în 1836 la Tămaia, localitate aflată în Sătmarul istoric. Şcoala primară precum şi trei clase gimnaziale le-a urmat la Baia Mare, orăşel pe atunci. Studiile liceale le-a absolvit la Oradea în 1855, aici activând cu mult zel în cadrul “Societăţii de lectură”.
Din lucrarea „Oameni şi locuri din Sătmar” a istoricului Viorel Câmpean, aflăm că deşi nu a publicat nimic în primul almanah cu creaţiile membrilor societăţii orădene, “Diorile Bihorului...”, George Marchiş a fost unul dintre redactorii volumului, alături de Carol Grama, ei fiind totodată secretari ai „Societăţii de lectură” în anul apariţiei acestui almanah.
Sub imboldul activităţii de la Oradea, va fi sufletul „Cercului literar” al studenţilor teologi din Seminarul „Sf. Barbara”, cerc înfiinţat încă din 1853 la Viena. Cât s-a aflat la studii în capitala imperiului, căci acolo a studiat George Marchiş teologia, a editat pentru clericii institului “Sf. Barbara”, dar şi pentru ceilalţi studenţi români aflaţi la Viena, revista manuscrisă “Armonia”.
Din cauza trimiterii unei scrisori la Bucureşti, însoţită de poezia Un glas de peste Carpaţi, scrisă în 30 ianuarie 1859, la nici o săptămână de la Unirea Principatelor, Marchiş va fi nevoit să plece de la catedra liceului din Beiuş.
S-a căsătorit cu Iulia Vultur, fiica parohului din Bârsău de Sus, Daniel Vultur. Hirotonirea sa ca preot greco-catolic a fost săvârşită de către episcopul Vasile Erdelyi în 20 septembrie 1859. Din 1863 revine pe meleagurile natale, slujind din 21 octombrie 1863 la Resighea. În 28 octombrie 1865 ajunge în parohia Homorodu de Mijloc, unde va funcţiona vreme de aproape două decenii. Este locul să amintim aici că doi dintre copiii familiei Marchiş s-au născut la Homorodu de Mijloc, şi vor duce mai departe reputaţia ilustrului lor părinte: fiica Otilia îi va călca pe urmele literare, iar fiul Romul Marchiş îi va fi demn urmaş pe tărâmurile păstoririi spirituale şi a luptei naţionale.
Din mai 1881 ajunge paroh de Carei şi arhidiacon al Sătmarului, ultimii ani de viaţă petrecându-şi-i în reşedinţa de atunci a comitatului, sediu totodată al arhidiaconatului de Sătmar, aparţinător diecezei unite de Oradea.
George Marchiş s-a remarcat, după cum am amintit, prin realizarea revistei manuscrise “Armonia”. Dar, a fost un activ publicist, colaborând de-a lungul anilor la: “Gazeta Transilvaniei”, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, “Muza Română”, “Amicul şcoalei”, “Aurora Română”, “Familia”, “Amvonul”, “Sionul Românesc”. Precizăm şi faptul că era abonat la “Telegraful român”. Nu este lipsită de importanţă apropierea de publicaţia celeilalte Biserici Româneşti.
A colaborat la “foile naţionale” cu poezii, articole politice, sociale, luări de poziţie. Destinul literar al lui George Marchiş nu a fost pecetluit odată cu repausarea sa. La peste 100 de ani de la tristul eveniment, în 26 februarie 1988 în revista „Contemporanul” apărea studiul interogativ “6 poezii necunoscute ale tânărului Eminescu într-o publicaţie de acum 124 de ani?”semnat de slavistul George Mihăilă. Sunt publicate şase poezii, în fapt cinci (Ciobanul şi năluca, Plângerea proscrisului, O epistolă, Rămâi, străinătate, Din străinătate, semnate cu iniţialele G.M.), plus o traducere din Victor Hugo (Te iubesc, semnată cu majuscula M.), atribuite de G.Mihăilă lui Mihai Eminescu, lansând deci ipoteza că genialul poet ar fi debutat în paginile „Aurorei române”, cu doi ani mai devreme decât cunoscutul debut din „Familia” . Publicaţia cu pricina, „Aurora Română”, era o foaie beletristică, bilunară, cu caracter enciclopedic, a apărut la Pesta între anii 1863–1865, sub conducerea preotului Ioanichiu Miculescu. Prin caracterul ei anticipează apariţia “Familiei”, publicând versuri patriotice, folclor, proză, traduceri din literatura universală, încercări de critică literară. Printre colaboratori îi remarcăm pe: Ion Ioviţia (prim-colaborator), Iosif Vulcan, Justin Popfiu, Aron Densuşianu, Iulian Grozescu, Ath. M. Marienescu.
Reacţiile care contestau afirmaţiile slavistului au venit din partea unor eminescologi, specialişti ai literaturii sec. XIX din nordul transilvan sau alţi critici literari.
Pentru cititorii de azi credem că importante sunt concluziile specialiştilor. Eminescologul Augustin Z.N. Pop, în ultimul interviu acordat publicat în „Contemporanul” cu doar 4 zile înainte de decesul său, referindu-se la poeziile în cauză, afirmă că la acea vreme exista o bună circulaţie a revistelor, e posibil deci ca Eminescu să fi cunoscut versurile chiar din paginile „Aurorei române”, putându-l deci influenţa.Un alt cunoscut eminescolog, Dimitrie Vatamaniuc, aduce în discuţie argumentul hotărâtor, prezenţa unor „ardelenisme” specifice şi absenţa „moldovenismelor”, ceea ce indică faptul că poeziile aparţin climatului cultural transilvănean, deci sunt scrise de George Marchiş.
Petru Oallde opinează că, după toată dezbaterea, “despre poetul sătmărean George Marchiş va trebui să vorbim altfel, adică prin raportare la Eminescu. Vreau să spun că poeziile lui George Marchiş ne oferă câteva posibile <<locuri eminesciene>>, anterioare ... lui Eminescu. Demersul filologic tocmai în această direcţie cred că ar trebui orientat : poezia lui George Marchiş ca eventual model pentru tânărul Eminescu. Ceea ce nu-i puţin !”. Argumente elocvente aduce în aceeaşi direcţie şi istoricul literar Mircea Popa, foarte bun cunoscător al presei româneşti din Transilvania, precum şi al scriitorilor din zona Sătmarului. El concluzionează inspirat afirmând că : ”E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut fi confundat măcar o clipă cu marele geniu naţional”.
Colaborarea la “Familia” s-a materializat şi prin publicarea nuvelei Orfanii (novelă istorică din tempii abia trecuţi), amintită de noi; în fapt o literaturizare, nu ştim în ce măsură, a experienţei la care a fost supus dimpreună cu poporul său în sângeroşii ani 1848/1849. Recent am descoperit că, publicând în 15/27 mai 1866 un foileton din nuvelă, “Familia” găzduia pe aceeaşi pagină doi cărturari români; unul va ajunge poet fără pereche la români, celălalt va însemna foarte mult pentru deşteptarea românilor din Sătmar. Foiletonul lui Marchiş din Orfanii apărea pe aceeaşi pagină în care Eminescu publica a doua poezie a sa la “Familia”, O călărire în zori. Debutul său fusese consemnat în paginile „Familiei” în acelaşi an, în 25 febr./9 martie cu poezia De-aş avea...
George Marchiş a repausat în 28 aprilie 1884, la puţin timp după ce împlinise 48 de ani, cauza decesului fiind apoplexia. La trecerea întru veşnicie, revista “Familia” nu-l va uita şi, relatând ceremonia înhumării, se specifica faptul că a fost “unul din cei mai inteligenţi preoţi ai diecezei orădene”, cu precizarea că era plâns de „o văduvă cu trei copii, dimpreună cu alţi cosângeni şi cu toţi cei ce l-au cunoscut”. Apropierea de stilul şi de valoarea poeziilor eminesciene, însăşi confuzia creată la peste 100 de ani de la repausarea lui George Marchiş, sunt motive de mândrie pentru sătmăreni.
Nicolae Ghişan
