În bucătăria maghiară zeama de ţipari este de asemenea cunoscută. Deşi era consumată pe scară largă prin denumirea primită ca urmare a originii, a fost legată de regiunea Sătmarului: „szatmári káposztalében főtt csík”. Aceast sortiment culinar tradiţional a fost “reeditat” pe locul unui han/csarda de pe vestitutul “Drum al Dobriţânului/ Debrecény ország út ” din vestita localitate dispărută Viişoara/Ponyvás.
“Suprafaţa agricolă a judeţului Satu Mare a fost sporită cu peste o treime, prin îndiguirile şi desecările realizate în văile Someşului, Crasnei, Turului, Homorodului etc. şi mai ales prin desecarea Mlaştinii Ecedea şi a Văii Ierului. Aceste desecări au adus perturbări majore nu doar în sistemele ecologice din regiune ci şi în dieta oamenilor. Peştele a fost un aliment sănătos la îndemâna oricui. Cea mai răspândită specie a fost ţiparul, specie care a salvat de foamete zeci de generaţii de sătmăreni”, spune istoricul Liviu Marta.
Despre ţipari (pişcari), o specie rezistentă prinsă în cantităţi mari, se spune că supravieţuia patru zile întregi la umbră, în iarbă sau erau puşi în gropi. Puşi în butoaie mari, aşezate pe căruţe, ţiparii erau transportaţi la târgurile din Carei, Satu Mare, Tăşnad şi Debrecen. Există mărturii care fac referire la comercianţii din oraşe care în perioadele în care era excedent mare de peşte, îşi făceau apariţia în satele din Valea Ierului şi cupărau marfa en-gros.
Când capturile erau mai mici, pescarii, de fapt adesea, soţiile lor, duceau peştii în satele şvăbeşti, peştii fiind schimbaţi pe produse neperisabile: cereale, ulei sau untură şi slănină de porc. Una dintre mâncărurile intens utilizate era „moarea de curechi cu pişcari”, o ciorbă făcută pe murătură de varză. În bucătăria maghiară este de asemenea foarte cunoscută, prin denumire fiind legată de regiunea Sătmarului (szatmári káposztalében főtt csík). Chiar dacă bătrânii azi o apreciază nostalgic, din cauza intensei utilizări era catalogată ca fiind „mâncarea săracilor”. Se spune că în Berveni, aspect valabil şi pentru o largă categorie de oameni din judeţ, moarea de curechi cu pişcari era o mâncare cotidiană, în timp ce slănina de porc era apreciată ca mâncare de lux, păstrată pentru perioade de munci grele, cum era secerişul. În Domăneşti o persoană în vârstă mărturiseşte că vârşele de ţipari le furnizau zilnic hrană, astfel că aceşti peşti erau mâncaţi mai des ca pâinea, a cărui efort de pregăţire şi coacere cerea o zi de muncă”, mai povestește istoricul Liviu Marta.
Acum, la o jumătate de secol de la desecările din judeţul Satu Mare situaţia s-a inversat: alimentul cel mai ieftin este slănina de porc şi carnea animalelor crescute în ferme profilate pe creştere forţată. De fapt alimentele realizate în gospodării ocupă doar segmente periferice ale pieţii. Peştele local, crescut natural, a ajuns la statutul de …„marfă exotică.
“Ţiparul a dispărut din bălţi, singura şansă de a-l întâlni, este aceea de a-i „accesa” imaginea virtuală pe internet. Dacă în acelaşi mediu virtual tastaţi cuvintele „ciorbă de ţipar”, prima rubrică în care apare este www.restaurantedelux.ro. În Ungaria preţul unei oale de ciorbă de ţipari ajunge la 100.000 de forinţi având în vedere că preţul unui ţipar este apreciat la 2000 de forinţi (cca. 30 lei). Iată la ce mare cinste (şi preţ) a ajuns, din păcate, cel mai banal şi mai hulit sortiment de mâncare al sătmărenilor săraci!”, povestește Liviu Marta.
Zeama de ţipari a fost reeditată pornind de la reţete din Mlaştina Ecsed şi Valea Ierului, culese din localităţile Andrid, Domăneşti, Chereuşa şi Sălacea. Viişoara/ Ponyvás a fost aleasă pentru că este unul dintre cele mai reprezentative locuri din judeţ: locul unui fost han de pe drumul ce ducea la Debrecen, cel mai mare târg de vite şi porci din centrul Europei, din care apoi turmele erau mânate de vestiţii haiduci până în regiunile cu deficit alimentar din vestul continentului.
”Drumul de la Debrecen la Carei era străjuit de numeroase hanuri în care poposeau “cupeţii” de porci şi vite, crescute pe văile şi în pădurile Ardealului. Hanul de la Viişoara/ Ponyvás a păstrat numeroase poveşti ale acestor vremuri de legendă, poveşti ce ar umple o carte.”, mai precizează istoricul Liviu Marta.
Nicolae Ghişan
