Contextul internaţional în care a avut loc Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, este cel al ascensiunii Germaniei naziste sub Führerul Hitler şi Italia fascistă sub ducele Mussolini. Revizuirea tratatelor şi graniţelor politico-statale semnate şi stabilite în anii 1919-1920 era ţelul principal al politicii acestora – politica dusă în comun de Germania şi Italia, la care a aderat şi Ungaria, a dus în final la destabilizarea păcii în Europa şi subminarea tratatelor de pace de la Versailles şi declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică, în 28 iunie 1940, a determinat Budapesta să-şi intensifice presiunile politice şi militare asupra României pentru revizuirea graniţelor în Transilvania.
Consiliul de Miniştri al Ungariei, întrunit la 27 iunie 1940, adoptă o declaraţie în care se cerea ca România să fie constrînsă să satisfacă pretenţiile ungare. Concomitent, Consiliul Superior al Apărării Naţionale anunţa oficial mobilizarea armatei ungare şi desfăşurarea treptată a unităţilor militare spre graniţele României, care urma să fie atacată pe 28 august 1940. Puterile Axei, Germania şi Italia, interesate în păstrarea păcii în Balcani, au cerut celor două ţări, Ungaria şi România, să-şi rezolve problemele teritoriale prin negocieri directe sau prin arbitraj. Sub presiunea Germaniei, în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940, la Turnu Severin au loc discuţii româno-ungare privind diferendul asupra Transilvaniei. Partea ungară a prezentat un memoriu însoţit de o hartă a revendicărilor, care vizau pur şi simplu mai mult de 2/3 din Transilvania, 69.000 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori, dintre care 2,2 milioane români. Propunerea a fost respinsă de delegaţia română, care susţine principiul schimbului de populaţie pe baza criteriului etnic, între românii din Ungaria şi maghiarii din România, însoţit în subsidiar de unele modificări de frontieră în zona Aradului. Punctele de vedere ale celor două părţi neputînd fi reconciliate, negocierile au fost întrerupte la 24 august 1940.Îngrijorat de eşecul negocierilor româno-ungare, care păreau să mute disputele dintre cele două ţări de la masa tratativelor pe cîmpul de luptă, Hitler a propus, pentru 30 august, un arbitraj la Viena, în prezenţa miniştrilor de externe german şi italian, cu participarea omologilor lor din România şi Ungaria.
Ceea ce a urmat la Viena, în 29 şi 30 august 1940, era o demonstraţie de forţă în cunoscutul stil hitlerist.Delegaţia română, formată din Mihail Manoilescu, ministrul de Externe, şi dr. Valer Pop, diplomat, au început, la Viena, la 29 august, convorbiri cu Ribbentrop şi Ciano, ocazie cu care au constatat că, de fapt, nu fusese chemată pentru tratative ci pentru a lua act de o sentinţă deja hotărîtă, fără a putea spune măcar un simplu cuvînt, fără a-şi putea apăra dreptatea cauzei. În Memoriile sale, Manoilescu referindu-se la acest moment nota: „Ribbentrop i-a declarat lui Manoilescu – că nu este vorba de negocieri, ci de un arbitraj şi că guvernul român trebuie să decidă pînă la ora 10 seara dacă acceptă arbitrajul germano-italian cu privire la Transilvania, dacă nu vom fi atacaţi mîine de unguri şi de ruşi şi statul român va dispare de pe hartă”. Ciano a confirmat ameninţarea sovietică: „dacă nu acceptaţi „arbitrajul”, ocupăm imediat Moldova pînă la crestele Carpaţilor”, lăsînd să se înţeleagă că la 30 august România ar putea fi atacată de Ungaria şi de Rusia. În ziua de 30 august 1940, în „Salonul de Aur” al Palatului Belvedere din Viena, după ce ministrul german Paul Schmit a prezentat o hartă supervizată de Hitler, care, de fapt, trasa noile frontiere ale Transilvaniei mutilate, abia atunci delegaţia României a aflat măsura exactă a pierderilor suferite de ţara noastră. Ungaria primea o regiune cu o suprafaţă de 43.493 km2, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care 50,2% români şi doar 37,1% maghiari. Consecinţele politice şi militare ale Dictatului de la Viena din 30 august 1940 constau în modificări teritorial-politice în pofida realităţilor etnico-demografice din Transilvania de Nord, cu tot cortegiul de suferinţe, daune şi nenorociri umane şi pierderi de bunuri materiale.
Teritoriul cedat, conform înţelegerii convenite, urma să fie predat în mod paşnic în 9 etape şi zone, pînă la 13 septembrie 1940, la miezul nopţii, pe măsura retragerii armatei române, iar primele trupe de ocupaţie ungare urmau să treacă frontiera în cursul dimineţii de 5 septembrie 1940. În aceste condiţii, la 5 septembrie 1940, armata şi autorităţile de ocupaţie ungare au început să cotropească teritoriul românesc obţinut prin Dictatul de la Viena. Ungaria a aruncat aici o putere militară cifrată la 300.000 de oameni, în afara poliţiei, jandarmeriei şi a altor forţe înarmate. Dincolo de caracterul demonstrativ menit a-i încuraja pe unguri şi a-i intimida pe români, înţelesul real al acestei desfăşurări de forţe cu totul disproporţionate a fost acela al unei adevărate expediţii de pedepsire a populaţiei româneşti din acest teritoriu.
Tot în ziua de 5 septembrie 1940, Horthy Miklós şi Pál Teleki, primul ministru al Ungariei, intră în Satu Mare în fruntea unei coloane a armatei ungare, într-un ceremonial întreţinut cu multă grijă. „Proclamaţia” citită la mitingul din centrul oraşului Satu Mare, organizat cu prilejul „eliberării” oraşului, cei doi „conducători” incită la acţiuni criminale, inumane împotriva populaţiei româneşti. Să cităm cîteva pasaje din Proclamaţie:
„Viteazul de Baia Mare, Horthy Miklós, guvernator Pál Teleki, au trecut frontiera de la Trianon. A sosit ora mult aşteptată de a scutura jugul greu şi puturos al românilor. Iată că putem călca din nou pe pămîntul sfînt al Ungariei de Vest şi al Ardealului. Acum, prin prezenţa noastră la Satu Mare, vă aducem noua libertate, fraţi unguri. V-aţi întors acasă, fraţilor, la mama voastră Ungaria. Aţi îndurat proba dispreţului din partea celui mai crunt duşman, românii. De acum înainte vom rămîne împreună pentru totdeauna, în Ardeal, pentru că aşa au dorit marii conducători Adolf Hitler şi Benito Mussolini…Duşmanii Ungariei – românii – trebuie suprimaţi prin toate mijloacele”.
Aproape că nu a existat comună sau oraş din nordul Transilvaniei care să nu fi dat tributul de sînge ocupanţilor unguri. Au excelat prin cruzimea lor, crimele, maltratările săvîrşite la Trăsnea, Ip, Ciumărna, Şimleul Silvaniei, Zalău, Camăr, Cosmiciu de Sus, Huedin, Cluj, Mureşenii de Cîmpie, Cătina, Belin, Zăbala, Breţca, Sărmaş, Prundu Bîrgăului, Moisei ş.a. Dintre masacrele în masă săvîrşite de ocupanţii unguri, cele de la Trăsnea şi Ip, judeţul Sălaj, sînt ieşite din comun prin ferocitatea lor. Masacrul de la Trăsnea, din 9 septembrie 1940, a fost declanşat în urma instigării grofului Baji Ferencz, care dorea să pedepsească românii din comună, care în urma Reformei Agrare din 1921, şi-au construit locuinţe pe fosta moşie expropriată şi pe cei indezirabili din partea veche a comunei. Rămîi stupefiat de comunicatul guvernului ungar din 12 septembrie 1940 asupra „incidentului” de la Trăsnea, judeţul Sălaj, „unde un grup de gărzi maniste au atacat batalionul de grăniceri maghiari, rănind grav patru soldaţi. Trupele maghiare, încercuind localitatea, chiar cu ajutorul populaţiei româneşti (?!), atacatorii au fost dezarmaţi. În cursul luptei au fost ucişi 16 manişti …” (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. 3, 2011).
Expulzările au fost însoţite de mari dislocări ale populaţiei româneşti, mai ales în judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare. Sute şi mii de români, sate şi comune întregi (Macea, Diosig, Horea, Scărişoara, Sălard, Gelu, Baba Novac, Lucăceni, Marna Nouă, Lazuri, Ianculeşti ş.a.) au fost „curăţate” de români, obligaţi să le părăsească. Coloane nesfârşite de căruţe, mii de oameni mergînd pe jos, sau înghesuiţi şi încuiaţi în vagoane de marfă, au fost trecuţi forţat peste graniţă. Pentru populaţia românească, regimul ocupaţiei horthyste a creat un întreg sistem de închisori, lagăre de concentrare, tabere de muncă forţată, în care au fost concentraţi 70 de mii de români, iar după 23 iunie 1941, zeci de mii de români au fost trimişi pe frontul de Răsărit în prima linie drept carne de tun. Aceste crime şi atrocităţi comise împotriva populaţiei româneşti în perioada ocupaţiei maghiare asupra Transilvaniei de Nord, 1940-1944 – nu pot şi nu trebuie uitate. Nu putem uita sutele de martiri ai Ardealului care s-au stins în tăcere, în lacrimi fierbinţi de sînge. Ele trebuie asumate de cei care le-au săvîrşit. Sursa: Prof. univ. dr. IOAN BOJAN
Nicolae Ghișan
