Un oraș relativ mic ca dimensiuni, Careiul are în schimb o istorie vastă. În privinţa monumentelor arhitecturale, în special, poate concura cu oricare dintre orașele mari ale Transilvaniei.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, orașul continuă să se dezvolte, și datorită faptului că la sfârşitul secolului al XVIII-lea Careiul devine reşedinţa comitatului Satu Mare. În 1830 a fost construit Sediul Comitatens, ca un simbol al noului statut. În anii 30 ai secolului al XIX-lea aici a activat ca notar al comitatului, iar apoi ca deputat al dietei, Kölcsey Ferenc.
În paralel s-a dezvoltat administraţia urbană: în 1848, Careiul obţine titlul de oraş cu consiliu ales. Noul statut a fost recunoscut oficial în anul 1871. În 1808 fusese construit primul sediu al primăriei, mutat la sfârşitul secolului în clădirea hanului Cerbul de Aur. La începutul secolului al XIX-lea, cercul meşteşugarilor s-a lărgit și mai mult: în anul 1819, și breasla postăvarilor a reușit să obţină privilegii.
În această perioadă apar și primele neînțelegeri între populaţia şvăbească şi cea maghiară. Şvabii, care trăiau oricum izolați de restul populației în partea lor de oraș, și-au întemeiat propriile bresle. Până la finalul secolului, din cauza maghiarizării lente a comunității germane, aceste contradicţii s-au aplanat. Prosperitatea economică a determinat dezvoltarea culturii, a învăţământul, a sănătății publice. În 1845, la iniţiativa lui Gheorghe Károlyi, s-a înfiinţat primul spital, care a devenit cu timpul spitalul comitatului. Alături de familia Károlyi, la înfiinţarea instituţiei au contribuit şi breslele din oraş. Dezvoltarea oraşului a căpătat un nou avânt în 1871, odată cu construirea liniei de cale ferată. Intensificarea circulaţiei cu acest mijloc de transport a determinat construirea, între 1910-1912, a clădirii gării, în picioare și astăzi. În pofida acestor realizări, caracterul oraşului a rămas unul preponderent meşteşugăresc: până la începutul secolului al XX-lea, în Carei nu se înființează nici o fabrică mai importantă. În anul 1886 s-a desfiinţat autonomia breslelor, iar membrii acestora s-au reorganizat în corporaţii de industriași. Buna pregătire a meșteșugarilor careieni este dovedită și de faptul că, anual, în localitate erau organizate 7 târguri naționale, iar în anul 1907 aici s-a desfășurat expoziţia naţională a industriașilor. În 1885 la Carei apare primul ziar sub tilul Nagykároly és vidéke (Careiul şi împrejurimile).
Pe parcursul secolului al XIX-lea, Careiul a fost afectat de mai multe calamităţi. În anul 1834, un seism a afectat aprope toate clădirile importante, iar incendiul din anul următor a ars 350 de case, pustiind orașul aproape în totalitate. La sfârşitul secolului, în 1887, un alt incendiu a provocat pagube la fel de grave.
La sfârşitul secolului al XIX-lea castelul Károlyi a fost din nou modificat, căpătând forma actuală. Lucrările s-au desfășurat între anii 1893-1896, după planurile lui Artur Meining, transformând castelul în stilul unei cetăți cavalerești. Refacerea a avut loc la iniţiativa lui Ştefan Károlyi, însă după moartea sa din 1907, familia nu a mai folosit castelul ca reşedinţă permanentă.
După Primul Război Mondial, Careiul și întreaga parte vestică a comitatului Satu Mare a revenit României. Încă nu se încheiaseră luptele, când în mai 1919, regele Ferdinand al României face o vizită la Carei. Oraşul şi satele din jur au fost, în secolul al XIX-lea, centre ale mişcării naţionale române, în care un rol important au jucat preoţii. Lupta împotriva Episcopiei de Hajdúdorog, înfiinţată în 1912, a culminat la sfârşitul anului 1918, când la Carei a fost înfiinţat Vicariatul Naţional Român, în frunte cu Romul Marchiş, protopopul local. Scopul vicariatului a fost preluarea administraţiei bisericești a satelor care aparţinuseră de Hajdúdorog. Instituția a funcționat până în 1919, când parohiile problematice au fost integrate Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
În perioada interbelică, oraşul a trecut prin multiple schimbări sociale, economice şi administrative. În anul 1926, Careiul și-a pierdut statutul de reşedinţă de judeţ şi a fost anexat împreună cu plasa din care făcea parte judeţului Sălaj. Cultura şi învăţământul românesc au luat un avânt mai puternic. Pe lângă Liceul Iuliu Maniu, înfiinţat în 1923, în 1919 și-a început activitatea un gimnaziu de fete, în 1930 o şcoală de băieţi, iar în 1924 o şcoală de meserii. În anul 1924 s-a înfiinţat la Carei filiala judeţeană Satu Mare a asociaţiei culturale române ASTRA, primul său preşedinte fiind Zenovie Pâclişianu. Începând cu anul 1927, asociația editează și un săptămânal cu titlul Graiul Neamului. Pe lângă prosperele ateliere de meșteșugari, în perioada interbelică au apărut în oraş primele fabrici moderne, cea mai importantă dintre ele fiind fabrica de uleiuri Ardealul. Tot Careiul a fost, în perioada interbelică, centrul mişcării pentru renaşterea identităţii şvăbești. Secţia cu predare în limba germană din cadrul Liceului Vasile Lucaciu era unica la acest nivel din județ.
Între anii 1940-1944, teritoriul Transilvaniei de Nord a revenit Ungariei, iar Careiul a fost reintegrat în judeţul Satu Mare. La finalul celui de al doilea război modial, în 25 octombrie 1944 (azi sărbătorită ca Ziua Armatei Române), Careiul este ultimul oraș eliberat de pe teritoriul României. Perioada comunistă a adus cu sine industrializarea Careiului. În anii 1970-80 s-au înfiinţat pe rând fabricile din oraș care, în afara Uzinei Unio, ce funcționa din 1977 cu profilul construcţiilor de maşini, aparţineau în totalitate industriei uşoare. Aspectul oraşului nu s-a schimbat astfel în mod radical. Cele mai importante unități industriale înfiinţate în această perioadă au fost Fabrica de in şi cânepă (1972) şi Fabrica de Zahăr (1986). Creșterea populației angrenate în industrie a dus la construirea de noi cartiere cu blocuri de locuit. După reforma administrativă din 1968, Careiul a fost iarăși inclus în judeţul Satu Mare, iar în 1995 a fost ridicat la rangul de municipiu.
Nicolae Ghișan
