Recipientele legate de culesul şi transportul strugurilor pînă la locul de tescuire („preişalău" — vinărie) folosite în viticultura judeţului Satu Mare, putem spune că ele nu prezintă deosebiri esenţiale faţă de celelalte zone viticole ale Transilvaniei.
Din studiul lui Doru Radosav şi I. Iuraşciuc intitulat “Aspecte istorico-etnografice ale viticulturii în ţinuturile sătmărene” aflăm că începând încă cu sec. al XlX-lea, în localităţile cu viticultura cea mai dezvoltată : Viile Satu Mare (considerate pînă în 1920 ca vii ale oraşului Satu Mare), Ardud, Răteşti, Beltiug, Hurezu, Tarna Mare în care se cultivă viţa nobilă, strugurii se culegeau în găleţi, din care apoi se turnau în ciubere din lemn de brad, mai rar de stejar. Capacitatea acestor ciubere era între 40—50 l. Transportarea ciuberelor până la locul de vinifioare („preişalău"), din cadrul viei, se făcea fie cu ajutorul unei prăjine, de către doi oameni (viile Beltiugului), fie de un singur om, pe spate, sub formă de rucsac.
În raport de configuraţia terenului sau de întinderea viei, strugurii, pînă la locul de tescuire se transportau într-o cadă mare pusă pe o sanie în formă de furcă şi trasă de boi. La „preişalău", pînă la apariţia zdrobitorului mecanic, strugurii se turnau într-un ciubăr cu fundul ciuruit, aşezat peste două grinzele deasupra unei cade şi se călcau cu picioarele. Capacitatea acestui ciubăr cu fundul ciuruit era în jurul a 200 1. În cada mare se introducea un coş din nuiele, din care se lua mustul cu un ciubăr de 15 1 şi, cu ajutorul unor pâlnii de lemn se turna în butoaie. Coşul avea rostul să oprească pătrunderea cojilor şi sâmburilor de struguri în must. Restul strugurilor care rămâneau în cadă se puneau la tescuit.
Teascurile folosite în viticultura sătmăreană sunt de tipul celor cu şurub sau cu bârna orizontală şi şurub (care apare sub două variante) şi, spre deosebire de recipientele descrise mai sus, prezintă un interes deosebit.
Teascul cu un şurub apare în părţile Sătmarului relativ tîrziu, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. Confecţionarea acestui teasc se făcea atât în cadrul gospodăriei ţărăneşti, cât şi de către meşteşugarii oraşului.
Acest tip de teasc, datorită avantajelor mari ce le prezintă (şi anume volumului său redus, în comparaţie cu teascul cu bîrna orizontală), a pătruns în diferite colţuri ale judeţului, chiar şi în localităţi cu o viticultură de tradiţie şi puternic dezvoltată. Forma acestui teasc este identică cu cea a teascului cu un singur şurub întîlnit atât în podgoriile din Transilvania, cât şi din Ţara Românească şi Moldova. Exemplarele păstrate în colecţiile de etnografie ale muzeului sătmărean datează din 1900 (teascul cu şurub metalic, de provenienţă orăşenească, iar cel lucrat în gospodăria ţărănească, cu şurub de lemn, din anul 1925).
Afară de presele de vin cu bârnă orizontală, ceea ce merită atenţie deosebită sunt pivniţele de vin. Aceste spaţii de depozitare a vinului apar mai ales la contactul dealurilor Codrului cu Câmpia şi sunt orientate spre sud-vest. Construcţiile de acest gen sunt caracteristice pentru partea sud-vestică a judeţului Satu Mare. Ele sunt grupate într-o parte a satului, pe un teren în pantă, de preferinţă, ca de pildă la Beltiug, chiar la marginea viilor.
Solul în care sunt săpate constă din stratul argilos, la suprafaţă, care nu permite pătrunderea apei şi nisip argilos înspre interior. O astfel de pivniţă se compune din târnaţ de circa 7 m lungime, unde se păstrează teascul de vin şi căzile mai mari, cu acoperiş în două ape şi înveliş din stuf şi paie. În continuare se întinde pivniţa propriu zisă de formă semicilindrică şi de o lungime care poate ajunge până la 60 m.
O porţiune din pivniţă care poate fi între 7 şi 40 m, este zidită cu cărămidă. Spaţiul din interiorul unei astfel de pivniţe este foarte încăpător. Numai pe o singură latură se pot păstra circa 30—35 butoaie a 600 1 fiecare. Din această cauză se pot întâlni cazuri ca o pivniţă să aibă doi proprietari. În jurul anului 1935 o pivniţă valora cât două perechi de boi. Vechimea pivniţelor de vin din satele viticole ale Sătmarului : Beltiug, Răteşti, Ardud, Homorodul de Jos, Hurezu şi Dobra, datează de prin anul 1780. Numărul lor în unele localităţi a ajuns la peste 350. În celelalte localităţi în care practicarea viticulturii este de o dată mai recentă, vinul se depozitează de regulă în pivniţele construite sub case sau sub „găbănaşe" — cămările de alimente.
Nicolae Ghişan
