Satu Mare are o îndelungată tradiție în domeniul asistenței medicale, primele aşezăminte spitaliceşti amintite de arhive datează în jurul anului 1300, unul pe malul stâng al Someşului sub oblăduirea călugărilor franciscani al minoriţilor, iar al doilea pe ţărmul drept aparţinând călugărilor dominicani.
La începutul secolului al XIX-lea oraşul Satu-Mare se dezvoltă ca un centru medical puternic,în anul 1829 primăria oraşului construind primul spital orăşenesc (clădirea actualului spital de contagioase de pe strada Corvinilor nr.45) cu o capacitate 72 de paturi. Menționăm că această clădire monument istoric, și-a păstrat destinația pentru boli infecțioase și în prezent, a fost reabilitată și funcționează din 2011 la standarde europene.
În anul 1833 episcopul romano-catolic Hám János pune piatra fundamentală la construcţia spitalului mizericordienilor (fosta locație a secţiei de psihiatrie din Piaţa Eroilor Revoluţiei) care a funcţionat astfel peste un secol, până în anul 1948 (la naţionalizare) sub îngrijirea acestui ordin bisericesc.
În 1908 Spitalul orășenesc de pe str.Corvinilor îşi măreşte capacitatea la 100 de paturi, având şi o secţie de chirurgie generală cu 25 de paturi, dar trebuie menţionat faptul că asistenţa chirurgicală era încă în fașă, asistența chirurgicală limitându-se doar luxaţii și fracturi necomplicate, de către medicii cu cabinete particulare, fără specialist chirurg.
Clădirile vechi şi necorespunzătoare îndreptăţesc primăria oraşului ca imediat după terminarea primului război mondial să preia în anul 1919 o aripă (cea stângă) a clădirii Liceului Comercial din localitate şi să amenajeze un spital (de fapt nucleul primului spital judeţean, actuala locație II a Spitalului Județean de Urgență Satu Mare) care funcţionează astfel până în anul 1952, când ocupă complet clădirea şcolii, amenajându-se Spitalul Unificat cu toate secţiile de bază. În clădirea veche a spitalului orăşenesc s-a organizat secţia de dermato-venerice (în acele timpuri bolile venerice prezentau o patologie de vârf).
Cu toată dezvoltarea impetuoasă a oraşului în anii de după primul război mondial, aşezămintele spitaliceşti amintite mai sus funcţionează în condiţii grele din filantropia măruntă a ordinelor religioase sau bugetul sărac al primăriei. Este amintită abnegația și devotamentul călugăriţelor de la Ordinul Sfântul Vincenţiu la patul bolnavilor în condiţii deosebit de grele de îngrijire, în contextul în care Precauțiunile Universale, normele epidemiologice și asistența de barieră erau concepte abia prefigurate. Sacrificiul acestor măicuțe pe altarul vieții semenilor era nu pentru puține suprem, în lupta cu epidemiile cu extindere în masă, viața celor mulți prevalând asupra propriilor vieți.
La începutul secolului XX asistenţa medicală cunoaște un salt calitativ, ramura chirurgicală beneficiind de profesionalismul și abnegația medicului dr. Lukő Bela chirurg de excepţie, om de ştiinţă de talie europeană, care a condus Spitalul Militar din localitate intre anii 1914-1918, iar în anul 1919 sprijinit de autoritățile locale, a înfiinţat Spitalul orăşenesc Satu-Mare (ulterior numit Spital municipal), al cărui director a fost aproape 20 de ani. Dr. Luko Bela este decorat de Guvernul Regal cu Ordinul Steaua României și Crucea Reginei Maria, fiind numit director pe viață al Spitalului Orășenesc din actuala locație P-ța Eroii revoluției. La moartea acestuia, ziarul „Gazeta” din Satu-Mare în numărul din 3.05.1936 în necrolog scria: „Spitalul din Satu-Mare a pierdut cel mai consacrat umanist al său. Societatea sătmăreană a pierdut şi cel mai consacrat şi desăvârşit altruist. Dr.Lukő nu şi-a făcut din medicină o profesiune, ci un apostolat, pentru care şi-a dedicat întreaga viaţă.”
În anul 1960 se construieşte clădirea care va servi unei policlinici noi, moderne, pe strada Gheorhe Lazăr (actuala clădire aflată în reabilitare și care va deveni în acest an sediu al Ambulatoriului integrat al spitalului) cu toate serviciile medicale de specialitate.
Anul 1973 a fost un moment de răscruce în asistenţa sanitară a judetului Satu-Mare, prin darea în folosinţă a Spitalului judeţean (actuala locație din str.Prahovei nr.1), cu încă o policlinică nouă, staţia de salvare şi centru de recoltare şi conservare a sângelui, centru stomatologic, etc. Capacitatea spitalului a fost de 700 de paturi cu dotări conforme cu reglementările specifice perioadei respective. Numărul de paturi pentru asistenţa spitalicească a crescut astfel la 1300 de paturi, împreună cu cele ale spitalului municipal, număr mai mult decât satisfăcător raportat la numărul populaţiei acelor ani.
Nicolae Ghișan
