Mădărasul este o așezare situată în Câmpia Someșului, pe partea stângă a văii acestui râu. Se învecinează la nord cu municipiul Satu Mare, la nord-vest cu Sătmărel, la nord-est cu Cionchești și Aeroportul Satu Mare, la sud cu orașul Ardud, la sud-est cu Viile Satu Mare și la sud-vest cu Baba Novac, la est cu Gelu. Prima atestare documentară datează din anul 1366 când numele localității apare sub forma Madaraz. Se întâmpla acea primă atestare într-un document emis la 1 iunie 1366 în Vișegrad.
De la jumătatea veacului al XIX-lea se păstrează o descriere mai completă a localității Mădăras datorată geografului maghiar Fényes Elek. Mădărasul era sat româno-german și era situat pe un teren mlăștinos. Trăiau aici 1075 de greco-catolici români, 321 de romano-catolici șvabi care știau și maghiară. Existau 167 de capi de familie care aveau pământ și 63 de jeleri care nu posedau pământ, 6 meseriași iar 26 de capi de familie nu posedau absolut nimic. Hotarul avea 9000 de holduri (iugăre) din care 4500 holduri era teren arabil, 1446 holduri erau pășuni, 1276 holduri de fânețe, 782 holduri de canale, drumuri etc. Pământul este din argilă albă iar când este bine lucrat produce grâu și ovăz. Peste câțiva ani avem o și mai amplă descriere, venită în urma acelui demers al Academiei maghiare. Localitatea avea la 1864 cinci feluri de populație: prima este cea de limbă română 1228 suflete, șvăbească cu 245 suflete, izraelită cu 35 suflete, calvină (maghiară) 12 suflete și un luteran. Nu știm când a fost înființată comuna dar bătrânii satului își aduc aminte că în urmă cu 150 de ani exista o singură stradă, celelalte locuri erau mlăștinoase și cu tufișuri, fiind necultivabile. Mai departe notarul notează că „primii care s-au așezat aici au fost românii care cu aprobarea stăpânilor au făcut defrișări și au construit. Mai târziu când hotarul a fost curat au migrat aici celelalte populații, câte unul, din comunele învecinate”. Notarul mai notează că până în anii 1847-1849 locuitorii au slujit contelui Károlyi Lajos, căruia îi plăteau nona și-i prestau robota.
Mădărasul avea un hotar de 6566 de holduri (iugăre) și 565 de stânjeni. Din acesta 3085 holduri și 30 stânjeni era arabil, 926 de holduri și 1535 de stânjeni, fâneață, 1455 de holduri și 900 de stânjeni pășune, 863 de holduri și 900 de pădure.
La alegerile din toamna anului 1865, Iosif Roman a convenit cu canonicii Darabanth şi Juhász ca Alexandru Roman, fratele său, să candideze, afară de cercul Ceica şi în cercul Cărăşeu, cu centrul la Mădăras, în caz că ar fi pierdut la Ceica. În scurt timp va fi invitat la Cărăşeu pentru „a însufleţi spiritul naţional”. În 1872, după multe tergiversări, orașul Satu Mare a avut onoarea de a fi gazda Adunării Societății de Teatru.
Holera a făcut prăpăd în comitatul Sătmar și în anul 1873. La Mădăras (cu filia Ardud) în intervalul 18 iunie-28 august s-au înregistrat nu mai puţin de 151 de decese. Este de amintim faptul că au decedat învăţătorul Alexandru Popp (40 de ani) dar şi soţia şi fiica lor Maria în vârstă de 18 ani. Morții erau înmormântați a doua zi după deces sau chiar în ziua decesului. Statistica ne spune că în acest an au decedat 269 de locuitori. Din cauza holerei au murit 151 persoane – 56%, 33 de vărsat – 37%, 12 morţi de tifos – 4, 46%; 73% din numărul celor decedaţi în acel an au murit de aceste epidemii.
Ștefan Mărcuș amintește în volumul său din 1938 despre o vizită făcută de un mare filolog german la Mădăras. Este vorba despre Gustav Weigand (1860-1930). Acest savant a înființat în anul 1893 „Institutul pentru Studiul Limbii Române”, care a constituit cel mai important centru științific din străinătate pentru studiul limbii române, până la izbucnirea Primului Război Mondial. Weigand a fost și primul lingvist care a cercetat, la fața locului, dialectele și graiurile limbii române, călătorind, în toate ținuturile locuite de români. El a impus în lumea științifică și folosirea denumirii de „aromân”. Din 1892 a fost membru corespondent al Academiei Române. Ștefan Mărcuș amintește anul 1898 ca an al vizitei, cu un popas de două zile la Mădăras; presa vremii ne vorbește despre anul 1897. De fapt a fost o vizită cu peripeții. Weigand a trecut în 1897 prin Sălaj şi prin Sătmar. Peste puţin timp îl găsim printre românii din Mediaş şi din jurul Reghinului. Greu de crezut dar la un moment dat pașnicul savant Weigand a fost „escortat între baionete”, cu un popas într-o încăpătoare închisoare. Despre experienţa din temniţa maghiară a relatat în presa germană, într-un articol intitulat Treizeci de ore în temniţă ungurească. Cercetătorul lucra la o broşură politică asupra chestiunii româneşti, de care se pare că era interesat şi Bismarck.
În 5 octombrie 1897 protopopul Ludovic Mărcuș, însoțit de sătenii Ioan Kovács, Ioan Silaghi, Demetriu Sarvadi, Ioan Zaha, Ioan Borbély, Ioan Kiss și Ioan Nistor au înaintat apel contra numirii notarului Karancsi Árpád, care nu ştia nici un cuvânt româneşte, ceilalți doi concurenți, Ioan Pop – român şi Virág Albert, evreu, fiind respinși. ( Sursa – bibliotecasatumare.ro)
Nicolae Ghișan
