Șvabii sătmăreni fac parte din grupa șvabilor dunăreni, alături de cei colonizați în aceeași perioadă în Banat, dar și în teritorii aflate astăzi în Ungaria (Pecs), în Croația și Serbia. Au călătorit pe Dunăre în jos, pe Schwabenziller, Platten și Ulmer Schachtel (bărci specifice, plute sau bărci de mare capacitate, pentru transportul mărfurilor), în căutarea unei vieți mai bune. Au adus cu ei cunoștințele și obiceiurile locurilor natale, meșteșuguri, viticultură, arhitectură, comerț și rânduirea satelor .
Conform cercetătorilor în judeţul Satu Mare putem vorbi despre 30 de localităţi populate de şvabi dintre care 9 sunt “omogene” din punctul de vedere a originii locuitorilor tradiţionali (toţi fiind de origine şvabă, indiferent de etnia declarată azi la recensăminte). În 8 sate trăiesc împreună descendenţii unor grupuri de şvabi, maghiari şi români, în 5 sate găsim populaţie mixtă de origine şvabă şi maghiară, respectiv în 7 sate de origine şvabă şi română. Sate şvabe omogene: Urziceni (Schinal), Petreşti(Petrifeld), Dindeştiu Mic (Klein Dengldorf), Cămin (Kalmandi), Moftinu Mare (Großmaitingen), Ghilvaci (Gilwatsch), Răteşti (Sagas), Beltiug (Bildegg). Localităţi cu populaţie de origine şvabă şi maghiară: Căpleni (Kaplau), Vállaj (Wallei), Mérk, Zajta (Saiten), Iojib. Localităţi cu populaţie de origine şvabă, maghiară şi română: Ciumeşti (Schamagosch), Sanislău (Stanislau), Tiream (Wiesenfeld), Craidorolţ, Ardud (Erdeed), Carei (Großkarol), Tăşnad (Trestenburg), Santău. Localităţi cu populaţie de origine şvabă şi română: Terebeşti, Mădăras (Madras), Sâi (Scheindorf), Socond (Grossokond), Şandra (Alexanderhausen), Borleşti (Burlescht), Hurezu Mare.
File din istoria colonizării șvabilor Colonizarea șvabilor sătmăreni a început în anul 1712. În acea perioadă, pe aceste meleaguri au avut loc multe lupte pentru libertate a ungurilor, care au culminat în răscoala lui Francisc Rakoczi II. Răscoala lui a fost înăbușită și pacea a fost semnată de un fost general al Principelui Rakoczi, contele Karolyi Alexander (1669-1749). Pentru că el a fost semnatarul acestei păci și pentru că practic a fost oprită vărsarea de sânge, el a primit domeniile mari de aici, din jurul Careiului și Sătmarului. Întrucât acest teritoriu a fost afectat de aceste lupte pentru libertate și din cauza epidemiilor, contele avea nevoie de multă forță de muncă. Contele Alexander Karolyi a înaintat o cerere Curții de la Viena să i se dea voie să aducă coloniști șvabi și anume din zona Oberschwaben, Baden-Württemberg.
De ce tocmai din această regiune? Pentru că era vorba de șvabi romano-catolici, iar contele Alexander Karolyi a fost romano-catolic și a vrut să întărească religia romano-catolică în această zonă, întrucât aproape toată populația maghiară era reformată. El a avut nevoie de agricultori în primul rând. Deci cei care au venit în decursul celor trei valuri mari de colonizare, au fost preponderent agricultori.
Contele a promis atunci foarte multe avantaje: să-i scutească ani de-a rândul de impozite, a făgăduit locuințe, terenuri, atelaje, animale, promisiuni de care însă nu a putut să se țină, pentru că nu s-a gândit că vor veni chiar așa de mulți.
În 1712 a venit primul val de coloniști. S-au așezat în Carei și în trei alte sate din jur. Prima colonizare a avut însă urmări catastrofale: pe de o parte, drumul îndelungat pe care șvabii l-au făcut pe vapor, pe Dunăre, de la Ulm la Budapesta, apoi de la Budapesta la Carei, pe de alta, apa proastă și căldura, au făcut ca foarte mulți să moară pe drum. În special copiii. Iar când au ajuns aici, contele n-a putut să satisfacă toate promisiunile. Șvabii au fost cazați în fostele case ale iobagilor unguri, ori au trebuit să-și construiască ei singuri niște căsuțe. Bineînțeles că nu le-a fost ușor. Au trecut decenii multe până au putut să își întemeieze propriile gospodării.
După prima colonizare, contele nu am mai îndrăznit să trimită alte invitații, dar, după un timp, în 1723, a continuat. După al doilea mare val au rămas mai mulți aici. Am uitat să spun că după prima colonizare au rămas numai o cincime. Al doilea și al treilea val de colonizare au fost mai reușite.
Șvabii și-au adus și preotul cu ei. În localitățile unde au fost colonizați și în școlile profesionale s-a predat limba germană. Până în 1825 putem spune că li s-au creat condițiile să își mențină identitatea germană. Din 1825 a început în Ungaria așa numita “epocă a reformelor” și această epocă a avut drept consecință faptul că în locul limbii germane și a limbii latine, limba germană a ajuns pe locul secund, iar pe primul loc, de-a lungul deceniilor următoare, a fost limba maghiară.
Nicolae Ghișan
