În România, după recensământul din 2011 avem 52.000 de ucraineni dintre care 31.124 trăiesc în județul Maramureş, iar restul în județele Satu Mare, Timiş, Suceava, Botoşani, Arad, Caraş-Severin, Tulcea, Iaşi, Bucureşti și Cluj.
În marea lor majoritate etnicii ucraineni din România reprezintă o populaţie autohtonă care locuiesc compact în judeţele de la frontiera cu Ucraina şi care în perioada medievală au făcut parte din statul Rusia Kieveană şi cnezatul Galici-Volâni.
Denumirea de Ucraina – cuvânt care vine de la Okraina, ţinutul de la margine – este una de dată recentă, pentru că timp de secole ucrainenii s-au autodenumit şi au fost numiţi ruşi, rusini, ruteni, numele provenind de la formaţiunea statală Kievska Rus. Denumirea de Ucraina apare în timpul statului căzăcesc.
Legăturile dintre români şi ucraineni sunt foarte vechi, şi merită amintit în acest context doar faptul că cea mai veche baladă ucraineană cunoscută este despre Ştefan cel Mare. În plus, epopeea „Cuvânt despre oastea lui Igor”, disputată atât de ruşi cât şi de ucraineni, şi unii şi alţii considerând-o ca un important document de literatură veche al naţiunii respective, a fost descoperit şi făcut public de boieri moldoveni, refugiaţi în imperiul ţarist. Chiar dacă nu întotdeauna relaţiile dintre România şi Ucraina au fost dintre cele mai grozave (principalul motiv de dispută fiind apartenenţa nordului Bucovinei şi a judeţelor din sudul actualei Republici Moldova), problemele politice au fost în mare rezolvate prin semnarea unui Tratat de bază bilateral.
Prezenţa ucrainenilor în România datează încă din secolele al XIV-lea – XV-lea, când ei erau stabiliţi mai cu seamă în nordul ţării (Maramureş şi Suceava). După unii istorici prezenţa populaţiei ucrainene în aceste locuri este chiar mai veche.
Așezările ucrainene din nordul Moldovei şi Maramures, situate în zonele vecine cu masivul etnolingvistic ucrainean şi în prelungirea acestuia, sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice (slavone în Moldova şi latino-maghiare în Maramureş) din secolele al XIV-lea şi al XV-lea.
În anul 1998, de pildă, satul Ruscova din Maramureş a sărbătorit 625 de ani de la prima atestare documentară. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Maramureş şi din nordul Moldovei a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei.
Huţulii (numiţi huțani de către români) sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale râurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. În vechile hrisoave bucovinene ei sunt numiţi "ruşi". Graiul huţulilor este înrudit cu graiurile ucrainene carpatice şi cu cel bucovinean care, la rândul lor, sunt parte integrantă a limbii ucrainene comune.
Renumiţi crescători de cai (ei au impus chiar o rasă de cai), huţulii sunt totodată maeştri în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie. Încondeierea ouălor de Paşti (obicei cultivat îndeosebi în satele Ulma, Brodina, Breaza, Moldoviţa) le-a adus o faimă internaţională.
În sudul Tisei, în zona Oaş – Ugocea, încă din secolul al XVI-lea a început o convieţuire a românilor oşeni cu rutenii. Începutul populării rutene s-a realizat în localităţile de la poalele Oaşului, în zona mlăştinoasă a Văii Tisei între Tarna Mare şi Gödényháza, în localităţile Tarna Mică, Porumbeşti, Tarna Mare, Valea Seacă şi Turulung. Odată cu rărirea populaţiei maghiare, în secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, zona începe să fie locuită de rutenii coborâţi din Munţii Maramureşului în Valea Turului.
O altă perioadă de colonizare a ucrainenilor din Maramureş se continuă înainte şi după cel de-al doilea război mondial. Primii ruteni din zona Sătmarului s-au stabilit în comuna Micula formând în ultimii ani o zonă aparte care se numeşte Micula Nouă. Alte comune şi sate populate de ucrainenii maramureşeni, proveniţi din zona comunei Poienile de sub Munte s-au stabilit în zona Câmpiei Sătmărene în localităţile Dumbrava, Livada Nouă, Ciuperceni, Păulean, Dacia şi Traian. Această migrare a rutenilor s-a continuat după al doilea război mondial până în zilele noastre.
Datorită reliefului muntos şi împădurit din Maramureş aceşti oameni au îndrăgit şi au folosit şi perfecţionat arta prelucrării lemnului. Începând de la ultimele anexe ale gospodăriei până la casa de locuit toate elementele componente erau executate din materie lemnoasă. Lemnul preferat pentru aceste construcţii era stejarul (gorunul) şi esenţele de răşinoase. Arhitectura populară tradiţională din Maramureş este o izbândă a spiritului creator asupra materiei. Satul şi gospodăria constituie un univers, reflectat în suprafeţe viguroase şi în volume legate puternic de acest peisaj. Construcţiile din zona Şugatagului sunt realizate în exclusivitate din lemn de stejar iar în zona Vişeului şi în zona Izei predomină construcţiile din brad.
Sursa: multicult.ro ; Tóth Zoltán – Satu Mare Studii și Comunicări – 2005 – 2007
Nicolae Ghișan
