Prima atestare documentară a Hododului se realizează într-o hotărnicire datând din anul 1368, însă importanţa pe care a dobândit-o în scurt timp aşezarea în comparaţie cu satele vecine, atestate mai timpuriu, ne determină să presupunem că localitatea exista şi într-o perioadă anterioară.
Nadişu Hododului, spre exemplu, cu o istorie aproape identică cu cea a actualei reşedinţe de comună, este menţionat documentar deja în anul 1220, în Registrul de la Oradea, într-un proces de judecată privind un furt. La sfârşitul secolului al XIV-lea, regina Elisabeta, văduva regelui Ludovic I de Anjou, a donat cele două sate vecine, Hododul şi Nadişu Hododului, familiei Jakcs. Cu centrul la Coşeiu (azi judeţul Sălaj), familia Jakcs este una dintre cele mai puternice neamuri nobiliare din zonă din această epocă. Puterea financiară le permite să construiască în localitatea centru de domeniu nu doar o cetate, ci şi o mănăstire pentru călugării franciscani. Ca în orice familie puternică din evul mediu, principala preocupare a nobililor Jakcs devine în scurt timp păstrarea intactă a moştenirii ancestrale şi creşterea acesteia.
Astfel, familia Jakcs de Coşeiu a rămas cel mai important proprietar din satele Hodod şi Nadişu Hododului până în secolul al XVI-lea, când, alături de aceştia, părţi ale moşiilor au fost deţinute de familiile Csire şi Pázmány. Un proces privind zestrea unei fete din familie, care implica cele două ramuri ale familiei Jakcs, s-a încheiat în anul 1489. Ultimul membru masculin din familia Jakcs a fost Baltazar Jakcs, care a murit însă fără moştenitori în anul 1577. Deşi conform testamentului acestuia moştenitoarea trebuia să fie soţia sa, Ana, un nou proces juridic a întârziat clarificarea proprietăţii asupra Hododului, iar moşia a ajuns în mâinile principelui Transilvaniei.
Două secole mai târziu, familia se va separa în cele două ramuri, cea de Jibou și cea de Hodod, prin István Wesselényi și respectiv Francisc Wesselényi. Mărturie a trecutului nobiliar al localității stau azi cele două reședințe somptuoase construite de familia Wesselényi – Castelul Wesselényi și Conacul Degenfeld, una în stilul barocului târziu, iar cealaltă în stil eclectic.
Castelul Wesselényi a fost ridicat în anul 1761, dar planurile arhitectonice au fost modificate 10 ani mai târziu, fără să-și piardă însă caracteristicile principale concepute anterior. În anul 1787, întregul ansamblu, cuprinzând castelul, curtea și construcțiile anexe, erau în stare de funcționare. Este vizibilă de altfel intervenția mai multor arhitecți în realizarea clădirii, la nivelul ferestrelor, al cornișei și în ritmicitatea arcadelor.
Edificiul cunoscut ca fiind Conacul Degenfeld este mai nou decât cel construit de bătrânul Wesselényi Ferenc și soția Rhédey Zsuzsanna. Acesta din urmă a fost terminat și moștenit de Farkas, cel mai mare dintre fiii săi. El a avut 4 fete și doi băieți, József și Farkas, cel de-al doilea moștenind castelul, în timp ce lui József i se construiește unul nou, când se căsătorește cu Rachel Kendeffy. Pe peretele noului castel poate fi văzut blazonul dublu al familiilor Wesselényi și Kendeffy. Nepoata lui József, Wesselényi Teréz, se căsătorește în 1882 cu Christoph von Dégenfeld-Schönburg, un nobil de origine germană.
Castelul devenit Dégenfeld este moștenit de urmașii acestuia. Castelul și minunatul parc care îl înconjura au fost naționalizate în 1946, de la Maximilian Degenfeld Schönburg. După 60 de ani, castelul reintră în proprietatea grofului Dégenfeld Pál, care îi renovează acoperișul și drenează apa din jurul clădirii, după care îl dă în folosință, pe 39 de ani, Episcopiei Reformate de Piatra Craiului. În concluzie, în comuna Hodod se află unul dintre cele mai reprezentative ansambluri de arhitectură civilă barocă din Transilvania.
Palatul Wesselényi a fost un timp sediul primăriei, dar e departe însă de a fi un sediu administrativ tipic. Accesul nu se face direct din stradă, ci intrând pe o poartă decorată cu urne baroce, mergând pe o alee ce se deschide într-o curte încadrată de anexe și apoi cotind pe o potecă străjuită de arbori seculari.
În plus, acoperișul înalt, cu pantă frântă, volutele și blazoanele sculptate cu măiestrie ce decorează fațadele, trădează originea nobilă a clădirii și funcțiunea ei anterioară. Din punct de vedere al conservării, ansamblul se află într-o stare relativ bună. În proprietatea familiei Wesselényi până la naționalizare, clădirea a fost tratată cu oarecare respect în perioada comunistă și retrocedată urmașilor după 1990. Decorațiunea barocă a palatului s-a păstrat în totalitate, la fel tâmplăria și obloanele. În interior, se mai pot încă vedea lambriurile, șemineele, ancadramentele și stucaturile originale.
Nicolae Ghișan
