Pișcolt este comuna cea mai vestică din judeţ, se află la o distanţă de 56 km spre sud-vest de Satu Mare, pe şoseaua DN19 (E671), la 17 km de Carei, la graniţa judeţului cu judeţul Bihor şi cu Ungaria.
Denumirea localităţii este foarte veche şi este considerată de către Coriolan Suciu în “Dicţionarul Localităţilor din Transilvania” ca fiind de origine pecenegă.Prima menţiune documentară despre localitate este din anul 1329, unde apare sub numele de Villa Piskolch şi se gaseşte în arhiva Pontifecelui român şi în registrele de zeciuială. Denumirea comunei este menţionată mai târziu în 1458 sub denumirea de Piskolth, în 1476 sub denumirea de Piskalth, în 1692 – Pişcoot, în 1828 – Piskolth iar in 1851 – Piskolt. Vechimea vieţii în localitate este dinaintea erei noastre, fapt dovedit cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate de către specialistii Muzeului Judeţean Satu Mare şi ai Muzeului Orăşenesc Carei. Cu această ocazie s-a stabilit existenţa unei civilizaţii traco-celtice şi au fost descoperite mai multe necropole a căror caracteristică este dominaţia elementului tracic.
În 1454 satul a fost deja loc de vamă, atunci aparţinând comitatului Sătmarului, dar ulterior a fost arondat comitatului Bihor. Cei mai importanţi proprietari au fost familiile Rhédey şi Komáromy, iar ulterior familia Gorove, care a construit conacul existent şi astăzi în centrul localităţii (astăzi se numeşte după ultimii proprietari conacul Uray).
În anul 1556 după ce Bocsai Stefan i-a alungat pe nemti de pe acest teritoriu a predat Sintiobul cu toate averile sale căpitanului său Reday Francisc a carui urmaşi au stăpânit până la anul 1867. În timpul stăpânirii mai sus arătate cetăţenii comunei au plătit dar nu numai ungurilor ci şi turcilor. Aceştia din urmă au pustiit comuna şi toate celelalte sate din jur, toţi cetăţenii refugiindu-se şi revenind la vatră dupa 3 ani.
Cea mai veche clădire este biserica reformată, care datează probabil din secolele XIII-XIV, fiind însă transformată de mai multe ori. Cutremurul din 1834 a cauzat distrugeri substanţiale, fiind necesară reconstruirea turnului. Pe partea frontală a turnului este încastrată în zid o piatră cu un relief reprezentând un miel, simbolul bisericii reformate.
Biserica ortodoxă a fost construită în 1860 şi are hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril". În jurul anului 1825 localitatea era cunoscută ca un important târg de câmpie. Acest lucru il aflăm dintr-un sigiliu confecţionat in secolul XVIII ce avea legendă în limba latină: “SIGILLVM CIVIT / ATIS / PISKOLT” iar în emblemă figurează un cal în profil spre dextra, sprijinind un şeag cu piciorul drept. Amprenta sigilară a fost conservată în ceară pe un document din anul 1828, are forma rotundă şi diametrul de 3 centimetri. Un alt tipar are legenda în limba maghiară PISKOLT MEZOVAROS PECSETJE – 1818- compozitia, forma şi marimea rămânând aceleaşi. Amprenta a fost imprimată în fum pe un document din anul 1877. Ambele sigilii sunt însă nepublicate.
Misterul sabiei celtice de la Pișcolt, o piesă de patrimoniu unică în Europa Colecţia Muzeului Judeţean Satu Mare conţine câteva obiecte care deşi par la prima vedere obiecte banale, din categoria unor „fosile muzeale”, aceste obiecte au o mare încărcătură istorică, „ascunsă” privitorului neavizat. Uneori potenţialul acestor piese are o putere evocatoare nu doar pentru istoria regiunii noastre, ci chiar şi pentru istoria umanităţii. Un astfel de obiect este o spadă celtică ce se află în depozitul Muzeului din Carei. Cu o istorie descoperită prin cercetările unor savanţi şi a unor restauratori pasionaţi, povestea acestei spade a fost ascunsă iniţial în interiorul piesei, iar apoi a rămas „îngropată” între filele unor lucrări de specialitate, obiectul rămânând opac şi anost în faţa persoanei ce s-ar învrednici să îl privească.
Spada provine din mormântul nr. 40 al necropolei din Pişcolt situată pe duna de nisip ce poate fi zărită de pe şoseaua Carei-Oradea, lângă ruinele fostului CAP din localitate. Cercetată în anii 70 de către dr. János Németi, cimitirul constituie cel mai mare monument celtic cunoscut în România. Încă de la descoperirea sa, spada a fost remarcată ca urmare a decorului ajurat ce împodobeşte teaca.
Banda din tablă de fier dispusă longitudinal pe mijlocul tecii este ornamentată prin ajurare (decupare) cu motive vegetale stilizate. Astfel de motive decorative şi simbolice erau frecvent utilizate în arta celtică din sec. IV-II î. de Hr., fiind utilizate pe spaţii europene largi, din Franţa până în Transilvania şi chiar mai departe în zona nord-balcanică. Printre ornamente se remarcă unele simboluri circulare, bine individualizate în arta şi mitologia celtică. Specialiştii consideră că acest decor avea un rol apotropaic menit a-l proteja pe războinic, atât în tumultul imprevizibil al luptelor, dar şi în faţa unor efecte malefice care puteau răzbate dinspre lumea nevăzută a spiritelor.
O parte nouă, nebănuită, a istorie spadei de la Pişcolt a ieşit la iveală după două decenii de la descoperire, când în interiorul obiectului au fost observate câteva elemente ce îi vor asigura o valoare de unicitate între miile de obiecte rămase de la celţi, pe imensul spaţiu locuit de aceştia, din Asia Mică în Insulele Britanice.
”În anul 1991 spada a fost restaurată pentru a fi expusă în cadrul expoziţiei mondiale de la Veneţia, dedicată civilizaţiei celtice. Pentru această grandioasă expoziţie au fost selectate cele mai reprezentative obiecte ce puteau evoca diferitele aspecte ale civilizaţiei celtice. Aceasta era prezentată, pe bună dreptate, ca fiind unul dintre pilonii ancestrali ai civilizaţiei europene contemporane, o primă mare ”comunitate europeană” ce se întindea din Insulele Britanice până în Turcia de azi. În cursul procesului de restaurare cercetătorul A. Rapin a constatat că placa de tablă ajurată de pe teacă a fost aplicată peste un decor mai vechi. Acesta a fost realizat prin figurarea pe partea superioară a tecii a doi dragoni (grifoni) afrontaţi, prezentaţi cu trup de şarpe şi cap de animal de pradă cu botul larg deschis. Desene de dragoni similari acelora de pe spada de la Pişcolt se întâlnesc pe tecile spadelor de pe o arie largă, din vestul Europei până în Transilvania. De aceea unii savanţi au interpretat acest simbol ca fiind un soi de emblemă, „insignă”, a unei confrerii războinice difuzată de-a lungul Europei în perioada de expansiune a acestei comunităţi pe parcursul secolelor 4-3 î. Hr. Dar surprizele nu s-au oprit la descoperirea dragonilor din sabie!”, relatează istoricul Liviu Marta.
Nicolae Ghișan
