Iuliu Maniu s-a născut în anul 1873 în satul sălăjean Bădăcin. Tatăl său, Ioan Maniu, era fiul Elenei Bărnuțiu, sora marelui luptător pașoptist Simion Bărnuțiu. Iuliu și-a petrecut copilăria între Șimleu Silvaniei și Bădăcin, după care a urmat cursurile școlii primare din Blaj, apoi pe cele ale Liceului Calvin din Zalău.
A studiat Dreptul la Cluj, Budapesta și Viena și a devenit doctor în Drept, la fel ca și tatăl său. Întors în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde a devenit avocatul Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, din anul 1898 până în anul 1915. În paralel, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Societății Academice “Petru Maior“ și, la doar 24 de ani, a devenit membru în conducerea Partidului Național Român. În anul 1906, a fost ales deputat în Parlamentul din Budapesta din partea circumscripției Vințu de Jos. În contextul în care Iuliu Maniu a refuzat să semneze un angajament de credință față de Austro-Ungaria, după izbucnirea Primului Război Mondial, el a fost înrolat în armata imperială și trimis să lupte pe frontul din Italia, deși, în calitate de avocat al Mitropoliei, era scutit de încorporare. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar însă, Iuliu Maniu a dezertat de pe front și a revenit în Transilvania.
În 1918, a avut o contribuţie decisivă la realizarea Marii Uniri, iar după actul de la 1 Decembrie, Iuliu Maniu a fost desemnat în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, echivalentă cu cea de guvernator, fiind, totodată, şi ministru de interne.
În perioada interbelică, a fost în trei rânduri prim-ministru al României fiind preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a devenit, astfel, cea mai puternică voce a Opoziției față de Regele Carol al II-lea, care a instaurat, în anul 1938, un regim autoritar. De asemenea, el a fost liderul Opoziției față de regimul legionar, apoi față de dictatura militară a lui Ion Antonescu.
În vremurile tulburi ale sfârșitului celui de-al doilea Război Mondial, marele om politic s-a numărat printre cei care au pus la cale lovitura de stat din 23 August 1944, în care meritul principal i-a revenit Regelui Mihai I. El s-a opus comunizării țării, începută prin instalarea Guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, la presiunea sovieticilor. Iuliu Maniu a condus PNȚ la victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946, care, însă, au fost falsificate de către comuniști.
Pentru fermitatea deciziilor sale și pentru înțelepciunea sa, Iuliu Maniu a fost supranumit „Sfinxul de la Bădăcin”. Recunoaşterea sa ca lider incontestabil al opoziţiei democratice i-a făcut pe comunişti să încerce anihilarea sa, odată cu restul membrilor marcanţi ai PNŢ şi ai PNL.
În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu se afla în arest din 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă.
A fost trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 a fost transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelui Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani¸fiind aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele lui trupeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi. Regimului îi era frică de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului de la Sighet, ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: “În celula nr…s-a stins lumina”.
Nicolae Ghișan
