Satul Tătăreşti este situat în sud-estul judeţului Satu Mare, având un relief alcătuit din zonă puţin deluroasă, făcând parte din poalele Codrilor. Administrativ aparţine de Comuna Viile Satu Mare având vecinătăţi, la răsărit satele Necopoi şi Tireac, la apus Ruşeni, la nord Hrip, iar la sud-vest Viile Satu Mare.
Comunicarea cu acest sat se face pe drumul care uneşte oraşul Satu Mare cu satele Amaţi, Ruşeni, Tătăreşti, Necopoi, Homorodul de Jos, Homorodul de Mijloc, Homorodul de Sus şi Solduba.
Prima documentare scrisă a localităţii apare în anul 1411, în lucrarea scrisă de Baravski Samu “Szatmar Varmegye” unde la pag. 147 Tătăreştiul apare menţionat sub denumirea de ”possession Valahis Reesthelek intra terminos”, “possessionis Hyryp”. În anii care urmează este numită numai cu numele maghiar, dar în anul 1828 istoricul Nagy la pag. 369 a lucrării sale despre localităţi, numeşte satul cu numele de Teteressty iar Fenyes numeşte satul Teteresty.
În sec. al XV-lea localitatea trece în proprietatea Drăgoşeştilor (familia românească Dragoș, înnobilată de maghiari cu numele de Dragfi). Dar în cea mai mare parte a vremii Tătăreştiul a fost menţionat ca posesiune a cetăţii Sătmar (1555-1711). De la 1711 domeniul localităţii este împărţit între cetatea Satu Mare şi familia Karolyi (Karolyi Alexandru şi Karolyi Alois) care până la mijlocul sec. al XIX-lea stăpânea partea de hotar “Pusta Tyreac”.
O conscripție urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din “posesiunile” sătmărene erau organizaţi în mini voievodate.
Astfel de voievozi erau la: Gerăuşa – Georghius Lihor 1609, Tătărești – voievodul Simion 1635; Ardud – Michael Popp 1769; Ruşeni – Ioan Suciu 1775.
Continuitatea şi organizarea românească pe aceste locuri este demonstrată şi de denumirile românesti care apar în primele lucrări cadastrale ale administraţiei Austro – Ungare ; Dealul Tătarilor, Bărcut, Câmpul Mare, Cremenişti, Tăpăroi, Dealul Morii.
Ocupaţia principală a localnicilor era agricultura, păstoritul şi lemnăritul. Portul (până în jurul anului 1920) era cel al românilor ardeleni: bărbaţii – opinci, cioareci, pieptar şi căciulă: vara purtau gaci şi clopuri de paie. Femeile – opinci, gubiţă şi spăcel, poale ”cu colţişori” şi năframă.
Tradiţia orală mai păstrează informaţii despre vechea biserică din lemn, existentă aici prin secolul al XVII-lea. Clădirea actuală, ridicată în anul 1814, este una dintre cele mai frumoase edificii ecleziastice ale zonei. Ea se remarcă prin stilul baroc dominant în regiunea noastră la începutul secolului al XIX-lea: are absida semicirculară, iar ferestrele navei şi ale turnului cu două etaje sunt tot semicirculare. Coiful turnului păstrează şi el elementele specifice barocului. Impresionant este iconostasul ce datează din anul 1901. Sculptura se evidenţiază prin abundenţa motivelor vegetale. În registrul superior, medalioanele înfăţişând Proorocii Vechiului Testament sunt separate între ele de motive decorative şerpuitoare, ce oferă tâmplei iconostasului un aspect dantelat. În anul 1956, biserica a fost repictată de către profesorul Schnell din Satu Mare.
Din punct de vedere arhitectural, în ea se regăsesc aceleaşi elemente a bisericilor din zonă: nava dreptunghiulară, terminată înspre est cu un sanctuar semicircular şi un turn patrulater, care se înalţă deasupra pronaosului. Întreaga clădire poartă amprenta stilului baroc, atât de caracteristic pentru această zonă la începutul secolului al XIX-lea. Forma semicirculară a altarului se regăseşte la ferestrele bisericii şi ale turnului cu două etaje. Turnul urmează acelaşi stil arhitectonic, conferind prin verticalitatea sa dominantă o fizionomie tipică satului.
Nicolae Ghişan
