Puţină lume ştie că localitatea Lucăceni a fost întemeiată la iniţiativa lui Vasile Lucaciu, una dintre cele mai mari personalități politice, culturale și istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului Austro-Ungar, militant pentru drepturile românilor din Transilvania.
La 127 de kilometri de comuna Şişeşti, acolo unde Vasile Lucaciu a fost preot paroh, e un sat al cărui nume derivă din numele său. Satul Lucăceni e la graniţa cu Ungaria, dinspre Carei către Berveni, dincolo de Cămin. Mai precis, localitatea ţine, administrativ vorbind, de comuna Berveni, punct feroviar de frontieră cu Ungaria.
Se ştie, cunoscutul memorandist şi unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918, dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) a fost preot la Şişeşti, un intelectual de frunte care şi-a dedicat viaţa şi întreaga operă pentru binele neamului românesc. Imediat ce s-a înfăptuit Marea Unire de la 1918, părintele Vasile Lucaciu, supranumit “Leul de la Şişeşti”, cunoscînd greutăţile în care trăiesc şişeştenii, ca toţi maramureşenii, a avut numeroase întîlniri cu persoane din cercurile înalte de la Bucureşti, cu scopul de a se face reforme sociale mult aşteptate de ţărani. Insistenţele sale asupra Parlamentului s-au concretizat în Legea de reformă agrară pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, dată la 20 iulie 1921, care prevedea împroprietărirea ţăranilor săraci cu pămînt. La începutul secolului XX, şişeştenii trăiau în condiţii precare.
Aveau pămînt foarte puţin, şi acesta foarte sărăcăcios, un pămînt de munte, cu randament slab. O statistică din anul 1914 (după prof. Mihai Rogojan, în “Reforma agrară din 1921 şi consecinţele acesteia pentru comuna Şişeşti”, material apărut în volumul I al lucrării “Şişeşti, vatră străbună”) arată că populaţia Şişeştiului însemna 1.324 locuitori, fiecărui cetăţean revenindu-i 0,39 jugăre. Foarte puţin pentru familiile care aveau 4-7 şi chiar mai mulţi copii. Cunoscînd viaţa grea a ţăranilor din comuna Şişeşti, în paralel cu lobby-ul făcut în Parlament ca deputat pentru Legea reformei agrare, Vasile Lucaciu le-a propus şişeştenilor să întemeieze un sat în plasa Carei din judeţul Satu Mare.
Acolo era teren fără aşezări cît vezi cu ochii, părăsit de conţii Iuliu şi Ludovic Rardy. Propunerea părintelui Vasile Lucaciu a fost primită de unii cu entuziasm, de alţii cu scepticism. Cert este că s-a trecut la treabă. Şişeştenii şi-au ales un comitet de organizare, în frunte cu preotul dr. Epaminonda Lucaciu (fiul lui Vasile Lucaciu) şi cu ţăranii Dumitru Abrihan şi Gheorghe Chira. În comitet au intrat şi ţărani din satele aparţinătoare comunei. Primul tabel întocmit a cuprins 120 capi de familii din Şişeşti şi cîte zece capi de familii din Şurdeşti şi Negreia, din celelalte sate fiind un număr mai mic. Pentru prima arătură din toamna lui 1924 ţăranii au primit cîte 3 jugăre de pămînt şi cîte 300 kg de grîu de sămînţă, dat de stat cu împrumut. Ţăranii împroprietăriţi rămaşi de la început acolo, ceilalţi urmînd a veni pe etape, au locuit în “tanee”, care erau nişte grajduri pentru adăpostirea animalelor, lungi de 32 metri. În anul 1925 a plecat un grup de ţărani alcătuit din 70 de familii. În 1925, cu ajutorul statului, s-au construit 22 case.
În acelaşi an, fiecare cap de familie a primit 10 jugăre cadastrale de pămînt arabil, 800 stînjeni pătraţi pentru loc de casă şi 348 jugăre cadastrale pentru păşune comunală. Satul a primit şi 50 jugăre de pădure comunală din hotarul comunei Chegea din plasa Tăşnad. Casele s-au construit de-o parte şi de alta a şoselei care face legătura între satele Berveni şi Cămin.
Adesea, rîul Crasna se umfla şi inunda totul. Cum legea prevedea că, după împroprietărire, ţăranii trebuie să-şi ridice case, în scurt timp noul sat era în picioare, număra 176 de familii, aproape toate din Şişeşti. La început, satul s-a numit “Urmaşii lui Vasile Lucaciu”, după o vreme fiind rebotezat în Lucăceni, numele păstrat pînă azi. În anul 1925, locuitorii satului erau în număr de 744, iar în 1934, de 1.034. Primul preot al satului a fost dr. Epaminonda Lucaciu, iar primar a fost Dumitru Ţineghe. Prima şcoală s-a înfiinţat în sat în anul 1928, primul învăţător fiind Alexe Gheorghe şi avea, în clasele I-VIII, 69 elevi.
Anul 1940, ca şi pentru întreaga populaţie din Ardeal, a fost şi pentru sătenii din Lucăceni un an al terorii. După retragerea armatei române, au pătruns autorităţile horthyste care au semănat durere şi moarte. N-a fost în Lucăceni chiar ca la Ip şi Treznea, dar şi aici populaţia a fost siluită, batjocorită, alungată. Cînd s-a dat zvon că în capătul satului sînt horthyştii, oamenii cu pruncii în braţe şi doar cu ce au avut pe ei au fugit în cîmp. Acolo au stat zile, pînă cînd, în faţa morţii, au părăsit satul. Satul a fost atacat în seara zilei de 12 octombrie 1940, şeful atacului criminal fiind chiar un preot: preotul romano-catolic Pelecs-Keyi Alexandr. Bandele numite “szbad-csapatok” au obligat cu baionetele locuitorii satului să-şi părăsească gospodăriile, nepermiţându-le să-şi ia nici măcar bunurile strict necesare. Au fost devastate biserica şi casele.
Mulţi dintre oamenii disperaţi s-au refugiat la Orăştie, această localitate devenind centru de refugiu a românilor din plasa Carei, iar alţii s-au întors la Şişeşti şi au tras pe la neamuri. În casele din care au fost alungaţi lucăcenarii, autorităţile horthyste au adus ţărani secui din comunele Ditrău şi Remetea, 150 de familii în total. Se ştie, la 25 octombrie 1944, cotropitorii au fost alungaţi, iar adevăraţii proprietari ai satului Lucăceni s-au întors la casele lor. Din cele 338 case, cîte erau la plecarea lor, mai erau în picioare doar 209.
Nicolae Ghişan
