În Țara Codrului, zonă aflată la interferența județelor Maramureș, Sălaj și Satu Mare, datina celebrării sărbătorilor de iarnă presupune mai întâi obiceiul colindatului. Pentru aceasta, codrenii se pregătesc încă de la începutul postului, când se organizează în cete („rânduri de colindători”), după criteriul vârstei. Tematica variată a colindelor înfățișează imaginea unei lumi străvechi, trecută prin umbra mileniilor încărcate de credințe, ritualuri, viziuni omenești și trăiri ale existenței.
Primii care traversează acest univers magic sunt copiii. Se adună în ceată și purced la drum, cu bote pentru a se apăra de câini, cu straița de lână pentru a primi darul și cu vocea răsunătoare ce pătrunde în fiecare casă din sat. Cer gazdelor permisiunea de a colinda și, după ce își finalizează repertoriul, primesc mere, nuci și copturi ritualice, regăsite pe masa de Crăciun a codrenilor (rața, pupăza, colăcelul, cocuții) care se oferă colindătorilor după gradul de rudenie cu gazda.
Când se lasă seara, e rândul feciorilor din sat, care se organizează și ei în cete de câte 5-10 și merg pe la toate casele, mai ales la cele unde sunt fete de măritat, aici colindatul primind și funcția pețitului. Sunt organizați tot după criteriul vârstei, cetele compunându-se din feciori între 15-18 ani, feciori care încep armata și flăcăi de însurat. În apropierea casei, toate grupurile colindă „Pune colacu’ pe masă”: Pune colacu’ pe masă/Că vă vin corindători/ Și la fiică pețitori/Măr, măruț într-alion/ Și-alte flori dalbe de măr/ Titi rai, rai./Peți-or și duce-or/Peste munți, în alte curți,/La părinți necunoscuți./Unde-a vede ciungi păliți/ Gândi-u-a că i-s părinți,/ Unde-a vede cei doi brazi/ A gândi că-s a ei frați”. Sunt întâmpinați cu masa întinsă, iar ei se rotesc de jur-împrejurul ei, până-și termină colinda.
Pe masă găseau un colac mare de grâu, motiv al colindului de tărosit colacul (o formă a Plugușorului), care ulterior trebuia tăiat de unul dintre feciori și împărțit tuturor, inclusiv gazdelor. Era obligatoriu ca toată lumea să mănânce din acel colac, acest gest reprezentând înfrățirea cetei (ritualul mâncării pâinii în comun, atestat documentar din secolul XVI). Obiceiul este păstrat și astăzi, dar, în locul colacului pe masă se pune tort. Lângă acel colac se află o sticlă de pălincă, împodobită cu băniță, bărbânoc, crengi de brad, aceasta constituind motivul colindului de tărosit sticla, care se făcea de către „drăguțul” fetei gazdă.
O altă categorie de colindători erau cei căsătoriți, grupurile lor se formau din cinci sau șase perechi și se numea rândul celor însurați. La intrare se rostea: „Pune colacu’ pe masă!”, și începeau a colinda, fără a repeta tărosirea colacului și a sticlei. Pe masă, pe lângă colac și pălincă aveau diferite feluri de mâncare: răstăuțe (supă de găină cu tăieței), botoloți (sarmale) și piță și cârnaț de porc, prăjituri, pancove și țuică.
Manifestările dramatice de Crăciun sunt Corinda lui Irod, Steaua și respectă aceleași reguli și mod de desfășurare ca și colindatul. Mesajul și gesturile teatrale ale actanților, complimentate de o costumație cu totul deosebită, sunt temelia perpetuării tradiției și îmbracă forma spectaculosului.
Apropierea Crăciunului implică și pregătiri intense la casele gospodarilor. Casele sunt curate, frumos împodobite, se scot cele mai frumoase țesături, se pregătesc bucatele și se împodobește Pomul Crăciunului. Bradul codrenesc îmbrăca odinioară forme inedite: pomul din segmente de paie romboidale, din boabe de fasole, pomul de scai, de vâsc, din hârtie creponată, fiecare fiind confecționat cu rost și purtând în esența sa o simbolistică aparte. Pomul de fasole simboliza purificarea sufletească, cel de scai reprezenta patimile Mântuitorului și semnifica statornicia, cel de vâsc se asocia cu veșnicia, cel din paie, belșugul, iar cel din hârtie creponată, după forma unei lămpi, simboliza legătura celor vii cu cei de Dincolo.
Toate aceste obiceiuri sunt exprimate în bogate forme artistice și poartă semnul veșniciei atât timp cât noi ne vom încăpățâna să păstrăm tradiția strămoșească și să o valorificăm, pentru că poporul românesc este printre puținele popoare din lume care au îmbrățișat cu atâta căldură și bucurie nașterea Mântuitorului.
Sursa: Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș; Muzeografi Oana Teremtuș, Gabriel Motica
Nicolae Ghişan
