Conectarea oraşului Satu Mare la reţeaua de căi ferate (1871) a marcat debutul unei perioade de dezvoltare urbană intensă. Acest proces a fost stimulat de industrializarea pronunţată şi de creşterea demografică accentuată. Ambii factori au determinat extinderea teritoriului urban, astfel încât, la izbucnirea primului război mondial, oraşul ocupa, pe partea dreaptă a Someşului, arealul închis de calea ferată şi străzile Fabricii, Rodnei, Lăcrimioarei, azi Porumbeilor, Liviu Rebreanu, Dara, P-ţa Titulescu, Zuthphen, începutul străzii Diana.
Sfârşitul primului război mondial aduce şi în zona Satu Mare schimbări administrativ-politice importante. În aprilie 1919, armata română intră în Satu Mare. În urma tratatului de la Trianon (1920), partea estică a comitatului Satu Mare devine parte a României. După reforma administrativă din anul 1926, Satu Mare devine centru de judeţ, configuraţie ce se va păstra în toată perioada interbelică.
Între 1940-1944, în timpul administraţiei maghiare, se formează din nou comitatul Satu Mare, de această dată cu centrul la Satu Mare. În timpul celui de al doilea război mondial, oraşul este afectat semnificativ de bombardamentele din anul 1944, când majoritatea clădirilor semnificative şi multe case de locuit sunt distruse total sau parţial. În anul 1944, armata română intră în Satu Mare, care devine din nou parte a României.
Principala sursă privind evoluţia urbană este harta cadastrală din 1904, care a păstrat şi parcelarul teritoriului. Zona de lângă calea ferată şi râul Someş a fost ocupată de unităţi industriale: fabrica Princz, cărămidăria, uzina electrică etc. În alte părţi, la periferiile oraşului, s-au format zone de locuire cu grădini întinse, având caracter rural (zona Mintiu). În schimb, zona centrală a cunoscut un proces intens de modernizare. Construcţiile realizate în acest interval de 30-40 de ani definesc aspectul actual al zonei istorice în proporţie de cca. 80%, atunci fiind create cele mai importante elemente istorice din ansamblul urban.
Cele mai spectaculoase evoluţii pot fi observate în centrul oraşului, unde, odată cu demolarea primăriei vechi şi construirii Hotelului Dacia (Pannonia) în 1902, apar şi alte construcţii cu mai multe niveluri. Cele mai importante construcţii realizate în această epocă sunt diferitele sedii ale autorităţilor administrative (Palatul Justiţiei, regionala de cale ferată, cazarma), ale băncilor şi ale diferitelor instituţii de cultură (Teatrul de Nord, Liceul Mihai Eminescu). În această perioadă au fost realizate numeroase case de locuit, care, dincolo de particularităţile decoraţiilor de faţadă, au un caracter unitar, specific pentru viaţa burgheză sătmăreană, în zona centrală fiind păstrate zone intacte cu acest tip de construcţii.
Majoritatea caselor au un singur nivel, cu plan în formă de L, cu latura scurtă spre stradă. Aliniamentul caselor este închis, accesul în curţi fiind realizat prin porţi din lemn frumos decorate. Detaliile de faţadă, elementele de feronerie şi tâmplărie conferă valoare estetică şi urbană acestor construcţii. O parte a loturilor este folosită ca grădină, astfel încât combinaţia dintre zonele verzi (grădini de agrement) şi spaţiul construit a creat un ansamblu unic, care conferă individualitate oraşului.
Între realizările urbanistice din această perioadă pot fi menţionate amenajarea Grădinii Romei (Kossuth) şi a parcului central, prin mutarea târgului care se organiza aici. Tot acum, oraşul s-a extins şi dincolo de râul Someş. Pe partea stângă a râului, la capul podului (podul vechi de pe locul podului Decebal) s-a format o zonă de locuit având un caracter preponderent rural, iar pe lângă linia de cale ferată, în zona gării Ferăstrău s-au stabilit diferite unităţi industriale.
Cu toate că efectele procesului de dezvoltare în sens urban a oraşului Satu Mare se făcuseră deja simţite, dimensiunile sale erau semnificativ mai reduse decât cele ale municipiului actual. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, Sătmarul era însă cea mai populată localitate din zonă, cu un număr dublu de locuitori faţă de cel al Careiului, pe atunci centru de comitat.
În perioada interbelică, dezvoltarea urbană implică în primul rând extinderea teritorială a oraşului în Cartierul Funcţionarilor şi pe partea stângă a râului Someş. Cartierul Funcţionarilor a căpătat, în această perioadă, aspectul actual de zonă rezidenţială, cu vile. Odată cu stabilirea centrului comitatului la Satu Mare, urbanizarea s-a accentuat. În anul 1936 s-a încheiat construcţia noului sediu administrativ, la colţul B-dului Traian cu B-dul V. Lucaciu (azi Muzeul Judeţean).
Ridicarea noii clădiri a animat manifestările publice din această parte a oraşului, piaţa din faţa prefecturii devenind locul de desfăşurare a ceremoniilor oficiale. Tot în această perioadă a fost planificată o rută stradală care să asigure legătura directă dintre centrul vechi şi gară. Unul dintre principalele motive ale acestei iniţiative era degajarea circulaţiei de pe str. Mihai Viteazul, prevăzută cu linie de cale ferată îngustă, care reprezentase anterior singurul mijloc de acces spre gara oraşului. Pentru realizarea planurilor noii căi de acces s-a format o comisie din care făcea parte renumitul inginer Mihaly Goschi, şeful biroului de ingineri Satu Mare. În urma unui proces îndelungat, au fost expropriate 10 imobile, iar în anul 1938 a fost deschis oficial Bulevardul Valer Pop (azi Bulevardul I. C. Brătianu). Tot de anul 1936 se leagă şi realizarea primul Regulament de construcţii şi aliniere al Municipiului Satu Mare, cu alte cuvinte primul plan urbanistic. Proiectul înaintat de Goschi a fost acceptat în 19 mai 1936. Pe baza planului, oraşul a fost împărţit în trei zone administrative: zona urbană, cea rurală şi zona Viile Satu Mare. Existenţa zonei rurale indică faptul că Sătmarul nu s-a extins mult în primele două decenii ale perioadei interbelice, existând încă uriaşa zonă verde din jurul oraşului. O altă diviziune a oraşului, realizată pe baza aceluiaşi plan urbanistic, prevedea existenţa a opt sectoare, dintre care patru priveau localitatea propriu-zisă, iar celelalte sectorul rural, special (militar) şi cele două sectoare industriale.
Centrul Sătmarului a fost declarat sector comercial, în timp ce restul oraşului constituia zona rezidenţială şi cea protejată, ambele populate de vile şi case de weekend. La marginea acestor sectoare cu rol preponderent rezidenţial se constituia zona mixtă, în care se întrepătrundeau construcţiile cu rol de locuire şi clădirile cu scop industrial. În cele trei sectoare din interiorul oraşului a fost acceptată exclusiv construirea unităţilor de comerţ şi a micilor ateliere, şi nu a întreprinderilor industriale, care puteau să funcţioneze doar în zona mixtă şi în zonele industriale. Tot în acest plan s-au reglementat şi tipurile de construcţii admise.
Ideea centrală a planului consta în creşterea regimului de înălţime a construcţiilor spre centrul oraşului. În zona industrială şi în cea mixtă au fost prevăzute doar locuinţe pentru muncitori, cu un singur nivel, iar în centru clădiri cu două etaje. Într-un capitol al planului urbanistic amintit este reglementat şi statutul monumentelor, care în perioada respectivă includeau bisericile şi clădirile publice. Conform reglementărilor oficiale, în zona bisericii trebuia asigurat un teren suficient pentru străzi şi parcuri (15 m), iar pe o rază de 100 m de clădirea edificiului nu puteau exista construcţii cu destinaţie industrială.
În perioada interbelică, industria oraşului a beneficiat de o creştere lentă, dar constantă. Pe lângă cele două mari fabrici deja existente, Unio (deschisă în 1911) şi Fabrica Printz (deschisă în 1906), producţia locală s-a orientat înspre ramura industriei uşoare. În anii 1935-36 s-au deschis două mari fabrici de textile: Ardeleana şi Mondiala.
Sursa: Direcţii de evoluţie urbană în istoria oraşului Satu Mare; Diana Iegar, Sárándi Tamás, Szőcs Péter Levente
Nicolae Ghișan
