Comitatul Ugocea, cunoscut și ca Varmeghia Ugocea (în maghiară a fost o unitate administrativă a Regatului Ungariei Ugocsa vármegye, în germană Komitat Ugotsch, în latină Comitatus Ugotsensis), a funcționat în perioada 1876-1920. Capitala comitatului a fost orașul Seleușu Mare (în maghiară Nagyszőllős, în ucrainiană Vînohradiv).
Comitatul Ugocea se învecina la nord și vest cu Comitatul Bereg (Bereg), la est cu Comitatul Maramureș (Máramaros) și la sud cu Comitatul Sătmar (Szatmár). Era situat pe ambele maluri ale râului Tisa. Suprafața comitatului în 1910 era de 1.213 km pătrați, incluzând suprafețele de apă.
Comitatul Ugocea a fost înființat în anul 1876, când structura administrativă a Regatului Ungariei a fost schimbată. În 1920, prin Tratatul de la Trianon, teritoriul comitatului Ugocea a fost împărțit între România și Cehoslovacia. Trei sferturi din comitat (inclusiv capitala) au intrat în componența noului stat Cehoslovacia, iar partea de sud , locuită preponderent de români, a fost încorporată României și a devenit parte a judeţului Satu Mare.
Câteva localități din fostul comitat Ugocea care acum fac parte din județul Satu Mare: Turulung, Halmeu, Turț, Gherța Mare, Gherța Mică, Batarci, Valea Seacă, Tarna Mare. Comitatul Ugocea a fost cel mai mic comitat al Imperiului Austro-Ungar, locuit preponderent de ruteni dar și de maghiari și români. Orașul de reședință al comitatului era Seleușu Mare (Nagy Szőlős).
În perioada interbelică, partea românească a fostului comitat a constituit plasa Ugocea din județul Satu Mare.
.În timpul celui de-al doilea război mondial, partea cehoslovacă a fost ocupată de Ungaria prin Primul arbitraj de la Viena (1938). Comitatul Ugocea a fost reînființat cu capitala la Seleușu Mare. În perioada 1940-1944, partea românească a fostului comitat a fost ocupată și ea de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena (Al doilea arbitraj de la Viena). Astfel, întregul teritoriu al vechiului comitat a ajuns din nou sub stăpânire ungurească.
După război, fosta parte cehoslovacă a comitatului a fost inclusă în Regiunea Transcarpatia a RSS Ucrainene (din cadrul URSS). După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, acest teritoriu a devenit parte componentă a Ucrainei.
Partea de sud a comitatului este în prezent parte a județului Satu Mare din România.
Cine sunt ugocenii?
Cercetătorul Vasile Scurtu, în lucrarea „Cercetări folclorice în Ugocea românească”, susține că există asemănări și deosebiri între oșeni și ugoceni. „Este adevărat că există foarte multe asemănări create anume între ugoceni și oșeni. Există însă și multe deosebiri, care fac ca numele de «oșeni» dat locuitorilor din Ugocea să fie cât se poate de impropriu“ (Vasile Scurtu, op. cit., pp. 140-143).
„Ugocenii îi cam disprețuiesc pe oșeni, considerându-i inferiori lor în multe privințe“ (Ibidem, p. 140). Acest lucru nu mai este valabil azi. Tipul ugocenilor se aseamănă într-o măsură oarecare cu a oșenilor. Ei nu sunt chiar așa de înalți, totuși bine dezvoltați, zdraveni și frumoși la înfățisare. La bărbați tipul care predomină este cel brun. Barbă nu poartă, iar mustața o rad sau o poartă tăiată scurt. Femeile sunt mici de statură și mai slabe. Asta se datorește poate și faptului că se mărită foarte tinere și săvârșesc munci grele. Tipul lor este în general blond cu ochi albaștri“ (Ibidem, p. 141).
După ce aflăm cum se îmbracă, cum își poartă părul, ce poartă iarna și vara, autorul descrie firea lor. „Întâia impresie ce ți-o face țăranul ugocean este că ar fi ursuz și neprietenos. Foarte respectuos, mai ales cu «domnii», în acelaşi timp este foarte rezervat cu orice necunoscut. De felul lor, sunt oameni veseli, nu prea iau în serios viața si nu se impresionează prea mult de mizeriile ei. Fatalismul poporului nostru își găsește aici întruparea cea mai perfectă.
Refractari aproape oricărei inovații, ei se conduc după datinile și obiceiurile moștenite. Dar acestui conservatorism i se datorește și salvarea lor ca români, în mijlocul atâtor furtuni și a unor mase de străini. Sunt mândri de originea lor, dar nu urăsc pe celelalte neamuri.
Singurul popor față de care nu prea au simpatie sunt ungurii, poate fiindcă au avut multe de îndurat din cauza acestora.
Le place să glumească, mai ales pe socoteala altora, dar nu permit să fie jigniți sau atinși în mândria și ambiția lor. Cel ce îndrăznește s-o facă, o plătește scump, în cel mai bun caz cu o bătaie“ (Ibidem, p. 141).
Sunt recunoscuți după neam și poreclă, în „ironia“ lor se vede și numele de batjocură cu care se poreclesc între ei. Cei din Tarna sunt „covătari“, cei din Bocicău sunt „corbi“, cei din Valea Seacă sunt „spătari“, cei din Comlăușa sunt „ciormani“. Turțenii sunt „cacioara“, cei din Batarci sunt „zgârleți“ (becisnici). Cei din Gherța sunt „lunari“ (au vrut să scoată luna ce se reflecta în apă cu un cârlig).
Și cei din localitățile plasei Ugocea intră în conflict cu autoritățile lor. Cuțitul este arma lor de apărare și este nelipsit, nu prea îi găsești în sălile de judecată, pentru că își fac singuri dreptate.
„Sunt iubitori de libertate și le place să-și satisfacă poftele instinctive de multe ori nestingheriți de nimeni. De aceea nu se prea împacă cu restricţiile impuse de legi. Jandarmii și autoritățile care le impun piedeci sunt mereu ironizați, insultați și amenințați în țâpuriturile lor“ (Ibidem, p. 142):
Cu jandarmii-s prieten bun
Și cu parii d’ingă drum.
Bine taie cuțâtu
Că l-am ascuțit amu
Pe tocilă la primar
Să tai capul la jindari“.
Feciorii care au ceva de împărțit între ei, se înțeapă cu țâpurituri ca acestea:
„Măi cotânge nu mă împinge
Că și-n mine ieste sânge!“
Mai ales la horă, din cauza fetelor, când mândria lor este atinsă, imediat scot cuțitul și se încaieră la bătaie. Aceste bătăi nu degenerează în crime ca în Țara Oașului, unde sunt multe satele care cunosc aproape în fiecare câte o crimă. Mai demult, însă, și în Ugocea era la fel. Cei din Ugocea au o fire mai potolită, dar scot cuțitul imediat la jandarmi să le arate că nu se tem de ei. Cuțitul le dă încredere și tărie:
„Iară-i cuțitu la mine
Nu mă tem, frate, de nime
Numa cuțitu l-oi scoate
Și pământu l-oi întoarce.
Ieu de-oi scoate cuțâtu
Oi și întoarce pământu!“
În Turț și în Gherța sunt mai aprinși la mânie. În celelalte comune apropiate, scot cuțitul mai rar. „În ultimii ani nu-și amintește lumea de crime, ci mai mult de bătăi și încăierări, unde se întâmplă să se «zgârie» – cum zic ei – cu cuțitul. Pentru a preîntâmpina neplăcerile ce derivă din mânuirea cuțitului, autoritățile au oprit purtarea acestuia. Sunt foarte curajoși și, din acest motiv, sunt și foarte buni soldați. Pe la judecăți nu prea umblă, căci dreptatea și-o fac singuri, prin obișnuitele bătăi“ (Ibidem, p. 143).
Nicolae Ghişan
