Castorică salivează, dar nu se salvează

Dobitocul Castorică, cel cu dotarea anemică şi mintea ischemică, moare de ciudă că nu îl mai invită nimeni nicăieri, nici măcar la o vodcă mică. Cu capul plin de idioţenii, Castorică a uitat de vremurile când organiza fastuoasele sale paranghelii. Tot judeţul ştia că acestui Castor cu putoare de dihor îi plăcea să consume litri întregi de băuturi alcoolice, ajungând apoi în cele mai penibile stări bahice. Stau mărturie petele gălbui şi maronii de pe turul budigăilor săi, cărora nici măcar clorul concentrat nu a reuşit să le vină de hac. Să nici nu mai vorbim de scaunele umezite de pipiul Castorial, gălbui şi pestilenţial. La astfel de paranghelii, rozătorul se îmbuiba ca un grohăitor sadea. Ce scârbos era Castorul când bea şi mânca mai ceva ca porcul şi se comporta mai rău ca dobitocul. Acum, când toată lumea l-a abandonat, ischemicul ratat salivează când se gândeşte la vremurile în care trăia regeşte, fără nicio cheltuială, ci doar din pomană. Se gândeşte cu ciudă la cei care nu-l mai bagă în seamă, acuzându-i că chefuiesc de pomană. Ori de câte ori vor pofti, aceştia vor chefui în continuare, fără să le pese cât de tare pe Castor îl doare. Acest dobitoc dinţos, ratat şi dezaxat, diliu şi mai ales pomanagiu, s-a înfruptat cu vârf şi îndesat. Acum n-are decât să crape de ciudă, de foame sau de sete, căci nimănui nu îi mai pasă de soarta sa dezastruoasă.