Denumirea de Medieşu Aurit vine de la livada de vişini care se află în zonă (megy, în maghiară – de aici Medieş) şi de la castelul medieval din localitate, care avea o cameră împodobită cu aur
Vestigii arheologice În hotarul localităţilor ce formează comuna Medieşu Aurit a fost descoperit un număr mare de vestigii arheologice. Situl arheologic din punctul Şuculeu este unul dintre cele mai intens cercetate şi totodată unul dintre cele mai cunoscute de pe teritoriul judeţului Satu Mare. Cele mai vechi vestigii cunoscute pe teritoriul comunei se află însă, între localităţile Medieşu Aurit şi Potău, în punctul de hotar numit Togul lui Schweitzer. Aici, săpându-se în anul 2003 şanţul pentru conducta de gaz Medieşu Aurit – Oradea au fost descoperite un şir de 5 locuinţe şi câteva gropi menajere ce aparţin unei aşezări din epoca neolitică târzie, care se întinde de-a lungul terasei Someşului.
În epoca romană perimetrul comunei Medieşu Aurit a fost intens locuit de o populaţie dacică (dacii liberi) şi germanică (vandali, gepizi). Zone preferate pentru aceste locuiri au fost terasele Ractei şi terasa înaltă a Seinelului. Reţeaua de aşezări din această epocă, formată între localităţile Medieşu Aurit şi Dumbrava este una din cele mai importante din nord-vestul României. Pe locul numit Şuculeua fost cercetată o aşezare de olari, unde comunitatea de daci din epoca romană a continuat să confecţioneze vase ceramice după tradiţia veche, din epoca Latène. Pe parcursul săpăturilor arheologice au fost cercetate mai multe cuptoare de ars ceramică cu perete median.
Între anii 2009 şi 2010, aici au fost descoperite cele mai multe astfel de cuptoare din întreaga Europa Centrală.Săpăturile arheologice au scos la iveală peste 150 de cuptoare unicat, vechi de aproape 2.000 de ani. Muzeul Judeţean din Satu Mare a restaurat şapte cuptoare, care au un diametru de peste doi metri şi o valoare istorică inestimabilă.
O altă descoperire de mare însemnătate a avut loc în anul 1903, la est de localitatea Medieşu Aurit, unde pe o păşune, a fost descoperit de către un localnic un tezaur de monede dacice din argint, ascunse într-un ulcior de lut. Din cele 107 monede ale tezaurului, directorul şcolii a recuperat 43 în momentul descoperirii şi le-a predat Muzeului Naţional din Budapesta. Descoperirea are şi până în prezent o importanţă deosebită, monedele alcătuind o categorie specială tip „Medieşu Aurit”. Aceste monede au fost emise foarte probabil în cetatea dacică de la Malaya Kopanya (Transcarpatia, Ucraina). Monedele dacice din văscior găsite pe păşune formau averea unui localnic sau a unui comerciant în trecere şi erau ascunse în faţa unui pericol iminent. Proprietarul lor nu s-a mai întors iar monedele au rămas sub pământ timp de 2000 de ani
Castelul poleit cu aur Perioada înfloritoarev a Medieşului Aurit a continuat şi în Evul Mediu aici fiind ridicată o construcție ce avea să sclipească secole și să fie amintită inclusiv în arhiva de la Vatican.Este vorba de Castelul Lonyai, sau Castelul poleit cu aur, construit de Sigismund Lonyai – după cum mărturiseşte inscripţia încă vizibilă pe frontonul de la intrare: ANNO DOMINI MDCXXX MAGNIFICUS SIGISMUNDUS DE LONIA COMES COMITATUS CRASNENSIS A FVNDAMENTIS EXTRVXIT (ridicat din temelii în anul Domnului 1630 de Sigismund de Lonya, comitele comitatului Crasnei).
Istoria zbuciumată a castelului începe însă mai devreme, în secolul al XIII-lea, cînd apar primele menţiuni despre o fortificaţie în aceste locuri. În 1493 cetatea în cauză e cucerită de puternica familie Báthory (din care provine un număr important de guvernatori ai Transilvaniei), pentru a intra apoi, prin moştenire, în posesia lui Sigismund Lonyai. Construcţia pe care Sigismund Lonyai o ridică în locul vechii fortificaţii are atît rol de apărare, cît şi de satisfacere a funcţiunii de locuinţă luxoasă pe care o impunea statutul de familie nobiliară.
În conformitate cu regulile renascentiste, clădirea urmăreşte o formă pătrată în plan, cu turnuri de apărare la colţuri. Un alt turn, octogonal, înalt de trei etaje se înălţa deasupra porţii de intrare. O curte interioară, şi ea pătrată, constituia spaţiul de onoare şi de distribuţie a circulaţiilor. E nevoie de efort pentru a putea reconstitui astăzi, fie şi numai în închipuire, bogăţia şi strălucirea trecută a reşedinţei Lonyai, care a făcut ca satul să primească pitorescul adjectiv de „aurit“. Viaţa la castel era organizată în jurul curţii interioare. Aripa de nord era destinată soldaţilor, aripa de sud era rezervată locuirii, iar aripile de est şi de vest adăposteau grajdul, bucătăria, alte anexe.
După moartea lui Sigismund Lonya, fiica lui, Anna devine proprietara castelului. Turcii îl asediază fără succes în 1661, şi ca răzbunare incendiază toate casele din localitate. Dar ce nu au reuşit să ocupe turcii, va fi distrus câţiva ani mai târziu, în timpul principelui Apafi. Anna Lonia organizează în 1670 un atentat cu ceilalţi nobili din zonă împotriva mercenarilor germani din cetatea Satu Mare, care prădău constant satele din înprejurimi. Aceştia întorcându-se dintr-un raid sunt surprinşi şi masacraţi, dar urmările pentru cei care au plănuit atacul sunt la fel de severe: Anna Lonia este condamnată la moarte şi confiscare de bunuri. Castelul a fost aruncat în aer în acelaşi an. În 1707, ce a mai rămas din măreţul castel este incendiat în timpul revoluţiei lui Gheorghe Rakoczy II. Ruinele sunt cumpărate în 1732 de familia Wesselenyi, dar masivul castel nu va mai avea niciodată măreţia din timpul lui Sigismund Lonia. Apoi intră în posesia familiei Teleki şi va rămâne în proprietatea acestora pe tot parcursul secolului XIX, dar degradarea edificiului se accentuează.
Se pare că, în 1920, castelul a fost cumpărat de regele Carol al II-lea. În 1940-41, castelul a fost restaurat spre a deveni spital militar german, ulterior român, dar renovarea din temelii din nefericire nu are un efect de durată, castelul fiind distrus în 1944. În jurul acestui eveniment trenează o dispută istorică. Unii susţin că trupele germane, aflate în retragere, au aruncat în aer castelul după ce îl folosiseră ca depozit de muniţii. Conform altora, distrugerea castelului este pusă pe seama trupelor sovietice.
Nicolae Ghişan
